joi, 2 iunie 2016

„SOSEAUA“ ÎN ZIUA DE SF. ILIE - fragment din ''Bucureştii ce se duc'' de Henri Stahl



Imagine similară

După ce soarele, pe asfințite, așterne umbră tot mai mare pe străzile Capitalei și bucureștenii rămași în cuptorul ei îndrăznesc, cu sfială, să ridice perdelele și să deschidă geamurile locuințelor în vederea răcorii amurgului, tramvaiele ce merg înspre șosea sunt tot mai încărcate de un public ciudat pe care numai la Zece Mai și vara, duminicile, mai ales când sunt două zile consecutive de sărbători, îl poți vedea. High-liful e fugit peste graniță, și-și drege stomacul la Vichy, Aix-les-Bains și Carlsbad, ori își plimbă luxul vinovat în Svițera, Norvegia vorbind pe acolo românește ca să nu-i priceapă chelnerii; funcționărimea cu lefuri mai grase sau creditori naivi, e risipită în toată țara, căci Ioneștii și Popeștii, și mai ales consoartele dumnealor, s-ar crede dezonorați să petreacă vara în Capitală; negustorimea cea măruntă s-a înghesuit în trenuri de plăcere spre Sinaia, Constanța sau Comana. Rămân deci în București cei umili și necăjiți și-și plimbă invidia la Șoseaua boierilor, acaparând-o Dumineca. Și mai vezi atunci pe Calea Victoriei sau la Șosea, provinciali. Bărbații, cu umbrelă, deși n-a plouat de două luni și nici n-are de gând să plouă, cu panamale boccii; cucoanele cu rochi kaki sau de stofă vărgată, ce se purta acum un an; câmpulungenii, sinaioții get-beget, călimăneștenii vin să vadă Capitala tocmai când alții fug de ea.

Așa se explică de ce sunt la Șosea, vara, dumineca, tipuri cum în alt anotimp și în alte zile nu poți vedea.

Prin strada Buzești sau Bulevardul Colței cel cu case fistichii, tramvaiele sosesc ticsite în larga piață a Victoriei; vagoanele directe spre „Bufet“ sunt luate cu asalt pe îmbrâncitele.

Cu urechile vârâte într-o bonetă de pânză S. P. A., un biet cal deșănțat, opintindu-se cu desnădejde sub loviturile de bici, târăște agale-agale spre Bufet vagonul încărcat nemilos, luând-o pe șoseaua Jianu. Drumul e mizerabil de primitiv; nepavat, cu șanțuri adânci de ambele părți, plin de gropi, cu praf de două palme; șerpuiește spre Bufet paralel cu drumul atât de îngrijit al echipajelor și automobilelor de lux.

Estompându-se și pierzându-se în praful aurit de razele de foc ale soarelui la apus, Palatul Funcționarilor, cu acoperișul de ardezie roșie, palatul cu ornamente prea multe și greoaie al Ministerului de Externe, vilele din Aleea Blank rămân în urmă, dispărând cu încetul. Tramvaiul ridică nori de praf înecăcios, lunecă urnind între boschetele Șoselei și nesfârșitul gard de lemn alb de mesteacăni împrejmuind via unui vechi boier muntean. 

Și, cu tot praful, e mai răcoare aci, îndrăznești să răsufli adânc. Salcâmii piperniciți și albi de praf, înșirați de-a lungul drumului, în dosul cărora nu mai zărești case, îți dau iluzia că ești la țară; iar, când vagonul urcă panta din dosul Institutului Geologic, dând impresia munților acelor ce numai vilegiatură visează, atunci parcă mulțimea de oameni necăjiți, cu fețe obosite, asudați, fără gust îmbrăcați, urâți, și totuși simpatici, fiindcă îi știi nenorociți, iese din amorțeala ce a urmat oboseala luării cu asalt a vagonului; fețele asudate se descrispează, limbile se descleștează și conversațiile, ce atât de ușor devin generale la clasele de jos, încep:

- „Ce căldură, dom’le, ce căldură !“, începe unu’, făcându-și vânt cu pălăria și descheind nasturii jiletcei de alpaga.

- „Guler de azi dimineață, dom’le, fleașcă !, piftie !, ciulama!“

- „Eu, dom’le, port guler de cauciuc, și habar n-am ! Uite, ăsta..., îl am de șase luni de zile !... Un păcat are: face bubulițe pe gât.“

- „Degeaba l-au scosără pe Sf. Dumitru, Madam Popescu, tot nu plouă !“

- „Sfântul Ilie și să nu tune, asta n-am mai pomenit, soro !“

- „N-ai luat congediu, dom’le Popescu ?“

- „Nu pot, monșer, directorul e în vilegiatură, la Vichy, și, înțelegi, trebuie să-i țiu locul...“ ( Madam Popescu șterge cu tandreță de praf haina consortelui dumneaei, privindu-l cu admirație respectuoasă.)

- „Știi mata, nene Popescule, unde am fost eu anu’ ăsta?... Ghici?... La Titenbad !... Șefu’ e la Carlisbadu.“

- „Al dracului Ionescu !“

- „Vai, Goldenberg, ce cald este dija, mein Gott!“

Toba mare a muzicii militare ce cântă la Bufet se aude tot mai puternică, tramvaiul o cotește în dreptul grădinii „Villa Regală“, trece prin fața „Tennis-Clubului“, pe lângă vila „Mon Repos“ și se oprește în dreptul sanatoriului de boli nervoase „Sf. Elisabeta“. „Bufetul!“ vestește răstit conductorul, și vagonul se golește, aplecându-se taie într-o parte, săltând apoi de bucurie că a scăpat de „mitocani“.

Înainte de a-și face apariția la Șosea, cucoanele își aranjează toaleta, coafura, luând apoi mutre cu surâs afectat; una își scutură fustele de praf, alta, grasă, oftează, ștergându-și fruntea și gâtul de nădușeală. D. Popescu a scos o imensă batistă roșie din buzunar, și-și șterge ghetele.

La Șosea, ca întâie impresie, animația e cea obișnuită dumineca; trăsurile trec în goana cailor, înspre rondul al doilea, întorcându-se la pas, ca după mort, în șir unele după altele, înspre Bufet, reîncepând goana după ce ocolise havuzul de la rondul întâi. Așa e moda. Când și când, un automobil trece ca fulgerul, speriind caii cu pocnetul exploziilor repetate, cu urletul sirenelor sau măcăitul goarnelor uriașe, lăsând în urmă un nor de fum albastru, ce împute atmosfera cu duhoare de petrol. În fund de tot, pe îngusta „Alea Biciclistelor“, cum a scris din greșeală zugravul feminist al Primăriei, bicicletele cu licăriri de argint trec repede din toate părțile, iar băncile din apropierea muzicii sunt ca întotdeauna înțesate de lume. 

Dacă stai însă de privești mai cu luare aminte, vezi că automobilele sunt „taximetre“, că echipagele luxoase cu vizitii rași, în livrele, lipsesc, și că numai trăsurile de piață circulă. Dacă sunt puține la număr, în schimb însă sunt arhiîncărcate: pe capră, lângă birjar, stă odrasla masculină a vreunui Popescu, ori servitoarea dumnealor; în trăsură restul familiei, cu soacră cu tot. În altă trăsură se furlandisesc, picior peste picior, vreo trei băieți de prăvălie, privind de sus pietonii. Câte o demimondenă bătrână sau ghinionistă, rămasă în Capitală, se plimbă cu un cățeluș în poală în luxoasa trăsură cu doi armăsari nechezători ai unui muscal cu anteriu de catifea albastră cu nasturi de argint. Cu părul și obrazul vopsit - reclama firmei - cu pălărie cât roata de automobil, cu rochie provocatoare, schimbă priviri de dispreț, și poate de reciprocă invidie, cu femeia cinstită, la braț cu soțul ei, mergând încet, obosită, pe „Aleea Pedestrilor“. În redingotă stranie, cu joben arhaic, deși sunt 37 grade la umbră, un provincial merge și el la Flora, urmând de aproape demimondena. Într-o trăsură de casă recunosc pe chiristigiul mahalalei mele, cu familia. Se face că nu mă știe. Recunosc iarăși, gătite și sulemenite, nevasta și cele trei fete de măritat ale cârciumarului Ionescu. Abia răspund salutului meu de pieton fără avere.

Venind de la Hipodrom pe „Aleea Călăreților“, jochei ca chibritul, cocoțați pe niște lungani de cai înalți, cu picioare subțiri strânse în ciorapi galbeni, se întorc spre grajd. Vreo trei funcționari comerciali, care au luat cai cu chirie de la manej, se plimbă în costum de călărie impecabil, dar prea încleștează degetele în coama rosinantelor blajine și au mutre de parcă ar fi înghițit untură de pește.

Bicicliștii sunt parcă mai mulți ca totdeauna; faptul e că acei care, trecând pe Hipodrom, o iau în împrejurimi la Băneasa, Tei, Herăstrău, unde se scaldă lumea gratis, sunt o minoritate, căci moda e să te plimbi doar pe aleea strâmtă, abia lungă de câteva sute de metri dintre rondul întâi și vechiul Velodrom părăsit, de când ciclismul a fost detronat de automobilism; așa că, tot plimbându-se pe același loc, cele câteva sute de biciclete dau, ca figuranții la teatru, iluzia numărului. Niciodată însă nu am văzut mai multe biciclete cu chirie: „tramcare“ informe, cu cadrul subțire, cauciucul cârpit și zdrențăros, care trebuie umflat de zece ori în trei minute; niciodată nu am văzut mai bizare costume improvizate: unul și-a suflecat pantalonii sus, deasupra ghetelor cu cauciuc uzat, așa că i se văd, pardon, izmenele, altul umblă, mai decoltat ca o cucoană, într-un tricou de flanelă igienică „à jour“ și cu șapcă de automobilist a 50 de bani bucata pe cap; altul și-a atârnat haina de ghidon, pedalând „ca la mama acasă“. Erau însă și d-ăia cu pantaloni de dril alb, pantofi ad-hoc, biciușca, pedalând demn și tacticos pe o splendidă bicicletă de lux luată în rate; alții, „cu roata liberă“, mergând fără a ține ghidonul, priveau îngâmfat de-l admiră calicii; altul, cocoșat de ghidon, leoarcă de nădușeală, antrenându-se de curse, pedalează ca și cum l-ar alerga Necuratul; altul, iarăși, începător, pe o roată cu cauciuc plin, taie mereu drumul de-a curmezișul, în mijlocul protestărilor și vociferărilor colegilor. Pe o roată uriașă de doi metri, la spate cu una mititică de tot, „unicul monociclist român“, reparator de biciclete, își face reclamă, plimbându-se țanțoș, izbind cu nasul crăcile teilor. E înconjurat de odraslele lui, pe biciclete minuscule, alergând cu dibăcia unor pui de draci. Mahalagioaice sensibile scot delicate țipete de teamă admirativă. Un imbecil, bun de luat la bătaie, a pus un scăunel în fața ghidonului bicicletei și, legând acolo un copilaș de trei ani, îl plimbă în grămădeala cicliștilor începători, în mijlocul trăsurilor, pe înnoptate. Altul, care probabil și-a cumpărat o lanternă nouă cu acetilenă, a și aprins-o, deși e ziuă încă, nerăbdător să se grozăvească cu ea. Altul, în sfârșit, prinzând subit dragoste de un copac, îl ia în brațe, căzându-i la picioare, zdrelindu-se pe buze și pe nas. Peste el, trei, patru, neavând timp să cotească, cad grămadă înjurând. Se adună lumea în goană, părăsind băncile de lângă muzică, repede ocupate de alții mai deștepți. Cel din urmă sosește reprezentantul justiției. Izbutește să împrăștie într-o clipă pe bicicliști, ducând la secție vreo doi mai prost îmbrăcați, și fără număr de la Primărie. 

Privind la cei de pe bănci, vezi că domină hainele de alpaga neagră, manșetele verzi de celuloid, gulerele de cauciuc, alături de cel mai neînchipuit amestec de rochii în culori aprinse. O bancă e acaparată toată de ungureni, care strâng de aproape două servitoare durdulii, așezate la mijloc. Strigătele de „Ioi! Fir’ai al dracului !“ răsună armonios, acompaniind „la Tonkinoise“, cântată de muzica regimentului de artilerie. Pe altă bancă, guvernante trăncănesc nemțește, vorbind pe socoteala boierilor și martirizând niște bieți copii, oprindu-i de la orice joc. Pe altă bancă, dumnealui citește „Iniversu’“, dumneaei trage cu ochiul, invidioasă, la cei din trăsură, spionându-și bărbatul când trece vreo demimondenă, gata a-i face scene: că de ce se uită la „târfele alea care sucesc mințile bărbaților însurați!“. Lângă ei, băiatul lor, îmbrăcat cu oribilul șorț-uniformă cu epolete galbene al claselor primare, e ținut de scurt să nu-și tocească ghetele făcând desene în praf. La colțul unei bănci o femeie bătrână fumează o țigară, ținând mucul cu un ac de cap, spre a nu-și arde mănușile gris. Puțini ascultă muzica, deși e bătaie uneori pentru a apuca locuri lângă chioșcul orchestrei. Cei care n-au găsit locuri bune se plimbă în dreptul Bufetului, privind cu afectație la cei ce au ocupat loc la mese și beau bere.

Mai lângă rondul întâi, un italian, cu un fonograf într-o cutie cu geamuri pusă pe un cărucior, dă, în schimbul unui „cinciu“, audițiuni muzicale. Clienții sunt numeroși: copii, olteni, servitoare, soldați și câțiva îmbrăcați nemțește. Fiecare și-a vârât în urechi cauciucuri cleioase, și ascultă, cu cele mai caraghioase schimbări de fizionomie, cântecul demodatului strămoș al gramofonului, dușman de moarte al lăutarilor de barieră. Lângă fântâna de la școala primară de lux de lângă Monetăria Statului, unde or fi ruginind mașinile scumpe neutilizate, un bulgar, cofetar ambulant, face dever bun vânzând bragă, limonadă, rahat, covrigi, turtă-dulce și pistil.

Curioasă e inegalitatea de tratament ce se observă la noi până și în aleile aceleiași plimbări: am văzut halul mizerabil în care se află șoseaua Jianu pe unde vin în oraș carele țăranilor. Singura parte perfect îngrijită, adevărata „Șosea“, e aleea echipajelor și automobilelor: stropită din cinci în cinci minute, perfect nivelată, a fost macadamată, petrolată, și azi e așternută cu mozaic de pietre: tot ce există mai bun pentru automobile[3]; aleea pietonilor din dreapta și stânga șoselei boierilor este stropită și ea zilnic, căci astfel s-ar strica de praf rochiile și pălăriile scumpe ale celor din trăsuri; aleea a treia însă, cea din fund de tot, nu e nici măturată, praful e de două palme, frunzele uscate sunt atât de dese, în urma secetei nemiloase, încât foșnetul lor te întristează, ducându-ți gândul de pe acum la mizeria iernii ruinătoare. Splendidele grădini care se întind departe în lături, între rondul întâi și Bufet, de ambele părți ale drumului din mijloc, sunt în tristă stare. Atât de poetice primăvara, când pajiștile verzi sunt presărate de părăluțe, de rotunde flori galbene de păpădie, ca o risipă cerească de monede de aur și argint, când boschetele de liliac cu gust risipite, îmbălsămează, și păsările își ciripesc dragostea în aprobarea broaștelor orăcăitoare din lacul frumos apărat de stânci și grote. Grădinile îți fac milă acum: iarba e arsă toată, boschetele au rămas aproape fără frunze și un strat gros de praf cenușiu așterne o urâtă uniformă greoaie pe toată vegetația; lacul e secat, și nimeni nu-și bate pașii pe aici, de altminteri ca și primăvara căci moda e să te vadă lumea la Șosea, iar nu să admiri natura. 

Doar câteva perechi de îndrăgostiți se plimbă, fugind de lume, de-a lungul pomilor împrejmuind vechiul cimitir protestant. Pe iarba arsă ca mustața porumbului copt, câinii se aleargă ca nebunii, mușcându-se prietenește; o vrabie își învață puiul să zboare, iar la umbra unui boschet, în ciorapi, fără vestă, doarme Krupp, un individ.

Noaptea însă a venit: o salbă albastră de flăcări s-a înșirat într-o clipă pe toată lungimea Șoselei, și lămpile electrice, după ce au sclipit de vreo două ori ca ochii surprinși de lumina prea mare, revarsă acum umbrele negre ale teilor pe ambele laturi ale Șoselei, lăsând băncile aleilor în întuneric. Și e plăcut să privești din umbră miile de flăcări galben-roșii ale felinarelor trăsurilor venind din depărtare, mititele, tremurătoare, perechi-perechi, ori lumina orbitoare a puternicelor faruri de automobile, sosind în goană spre tine, risipind o clipă umbrele, speriind pe îndrăgostiți și dispărând într-un vârtej sălbatic.

În jurul globurilor electrice, miliarde de fluturi albi roiesc. Ascunși te miri unde ziua, topiți parcă în lumina soarelui, vin acuma, bietele insecte, hipnotizate de puternica lumină albastră, să joace, vârtej nebun de moarte, pân’ la ziuă, frângându-și cu pocnete plăpândul trup chiurasat de sticla groasă a globului, căzând ca o grindină stranie, și cu o ninsoare de aripi argintii sfărâmate, în noroiul șoselei. Și mereu noi regimente de fluturi vin la asaltul luminii, și se prind în hora de moarte, înlocuind pe cei striviți, până ziua, când nemărginita lume a insectelor de noapte dispare dintr-odată, topită, absorbită în lumina soarelui măreț.

La Bufet, drăgălașa clădire în stil românesc, cu frumoasa grădină îngrijită bine și din belșug stropită, mesele din dreptul lăutarilor s-au ocupat mai toate. Îmi găsesc totuși un locșor.

- Ah, Goldenberg, ce cald este dija, mein Gott! suspină iar, duioasă, la o masă lângă mine, grasa Madam Goldenberg, cu degetele țepene de mulțimea inelelor, cu cercei scumpi la urechi, brățări masive, lanț gros de aur, broșă. S-a îmbrăcat desigur cu toate obiectele amanetate la d. Goldenberg, ori cu toată marfa din prăvălia lui de giuvaergiu. Goldenberg bate tare în masă, chemând chelnerii cu obrăznicia banului. La aceeași masă cu dânșii stă și servitoarea, cu odrasla cea mai tânără a simpaticei familii în brațe. Domnișoare Renee[4] citește foiletonul „Adivorului“, înghițind la fisticuri și alune. Tânărul Goldenberg, în costum de marinar, cu pantalonii lungi, se îndoapă cu cornuri, vârându-și, ca distracție, degetele în nas atât de tare, încât șeful familiei, îngrijit, exclamă: „Ci faci, Herman ? Vrei să-ți scoți crierii pe nas dija ?“ „Armând, stai cum se cade !“ completează cu un miorlăit blajin madam Goldenberg. 

- „Flăcăule, încă o halbă, flăcăule !“ răsună la o altă masă vocea răgușită a d-lui Popescu, care s-a decis să bea a patra halbă până să sosească borșul și mămăliguța comandate, și, apoi, răstindu-se la madam Popescu care nu știu ce i-a spus discret la ureche:

- „Ei și ? Dacă e 50 de bani halba !... Sau stau acasă, sau petrec ! Să mă lași, madam, în pace !“

La o masă mai departe, congresiști esperandiști, doi bulgari și doi români, cu cocardele verzi, iau masa gesticulând ca niște surdo-muți, spunând când și când, cu gura plină, vreun cuvânt-două, în limba lor păsărească și râzând mereu satisfăcuți.

Mai în fund, doi ucenici au luat în tovărășie o regală și ascultă muzica cu demnitate, bând berea pe rând. La plecare au dat un ban bacșiș ! Bieții copii...

Alternând cu muzica militară, lăutarii, așezați în pridvorul „Casei în stil românesc ca la Expoziția din Paris“, cântă cu ritm bizar, o romanță franceză, scoțând din scripcă sunete ce înduioșează. Ascultă mai toți; madam Popescu privește în extaz oftând.

Brusc, întrerupând muzica melancolică, o detunătură puternică se aude dinspre boschete. Inimile se strâng dureros. Lumea aleargă într-acolo nebună. Un om, un casier, cum se zvonește, laș sau curajos, cine ar putea spune ? și-a răpus zilele.

Dinspre „Bordei“, artificii, ca șerpi de foc, se ridică tot mai sus pe cerul negru, răspândind stele de o clipă. 


Imagine similară