PRIMĂVARA
de Panait Cerna
Cu făptura ei de floare
Şi cu daruri noi,
Veşnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi şi subţirei.
Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc...
Gingaş chip de fată are
Braţul voinicesc.
Viu struneşte-n aer zâna
Roibi hrăniţi cu jar;
Cai de vânt, scăpaţi din mâna
Cruntului Ghenar.
Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori...
La rădvanul ei, în soare,
Să priveşti nu poţi !
Ard la osii pietre rare
Fulgere la roţi.
Ferecaţi de caru-i de-aur
Vin, în pas zorit,
Crivăţ cel nebun şi Faur
Cel neisprăvit.
Ea-şi priveşte cu mândrie
Prinşii de război
Chiuie de bucurie
Roibilor apoi...
Şi rădvanul de lumină
Trece scăpărând
Brazi şi palteni i se-nchină,
Freamătă pe rând;
Apele i-aruncă perle,
Când o simt trecând;
Grauri se rotesc, şi mierle
O petrec cântând.
Fulgeră din zbor...
Sub roate Ia ce-i slab sau mort:
Sfarmă crengile uscate,
Rupe-al iernii tort.
Năruie pe unde trece
Cuiburile vechi
Şi cu sufletul petrece
Tinere perechi.
Peste ochii lor adie
Văluri de colori;
De la sânul ei, zglobie,
Le aruncă flori...
Flori de rug, flori de zăpadă,
Zboară-n lunci mereu
Ah, şi una fu să cadă
Drept la pieptul meu !
Semn zeiţa face-n pripă
Roibilor să stea
Ah, şi ei opresc o clipă
Drept la poarta mea !
Fii la noi binevenită
Tu, regina mea !
Mâi, de-acu, la noi, iubită,
Nu te depărta!
Ea mă mângâie, c-o mână...
Ţineţi-o, voi, sorţi!
Mult nu poate să rămână:
Sunt şi alte porţi!
Dus cu sufletul aiure,
O petrec în văi,
Peste vârfuri de pădure,
Pe cotite căi...
Dintr-un timp se-nalţă tare,
Urcă în tării...
După ea se iau în zare
Stol de ciocârlii.
Dar şi zborul lor se curmă,
Şi cântarea lor
Codrii verzi rămân în urmă,
Flori jelesc de dor...
Printre raze mii, nebuna
Se topeşte-n zbor
Păru-i fâlfâie totuna
Cu mătasea lor.
