FRIEDRICH NIETZSCHE - AFORISME

Friedrich Wilhelm Nietzsce 1844 - 1900

Friedrich Wilhelm Nietzsche este cel mai important filosof  al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei  Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.

Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic  - un instrument pentru înțelegerea lumii: "esența cea mai intimă a existenței este voința de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie  abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor).

Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.

Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost  Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica,  Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.

FALSIFICAREA MOȘTENIRII LUI NIETZSCHE

Filosofia lui Nietzsche a avut o influență considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea și a unor reprezentanți ai ei: Thomas Mann, Andre Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran.

În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voință de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit și sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filosofului. Unele dintre aceste false interpretări persistă, din păcate, și în zilele noastre.

După «Nietzsche-Lexicon» editat de Prof. Cristian Niemeyer (2009), cu paticiparea a 150 de cercetători specialiști în filozofia lui Nietzsche, sora sa, Elisabeth Forster a măsluit masiv și sistematic opera marelui filosof. Schimbările introduse de Elisabeth Forster au fost caracterizate în respectivul lexicon drept „scandaloase și criminale” (Cristian Niemeyer). Dintre 505 scrisori ale lui Nietzsche publicate postum în 1909, numai 60 au fost găsite originale, 32 au fost reconcepute total și la multe altele s-au făcut adnotări, completări, eliminări și schimbări de cuvinte și fraze în scopul de a-l prezenta pe filosof ca un promotor al nazismului, xenofob, antisemit, cu vederi de extremă-dreapă, în profundă contradicție cu ideile lui Nietzsche și în concordanță cu propriile ei vederi. Ideologii naziști s-au grăbit să preia și să se împăuneze cu filosofia falsificată a lui Nietzsche.

Un mic exemplu: în cartea sa „Dincolo de bine și de rău” fraza care se referea la antisemitism „Nu am nimic comun cu un om care ia parte la această înșelătorie abjectă” a fost anulată de sora autorului.

Elisabeth Forster și soțul și tovarășul ei de idei au creat în jungla paraguaiană o comună germană-ariană, << Nueva Germania >> („Germania Nouă”), dar soțul s-a sinucis și ea s-a întors în Germania în urma prăbușirii fratelui său. La funeraliile Elisabethei, care a murit în 1935 a participat și Hitler, personal.

Nietzsche este considerat precursorul curentului postmodernist prin ideea ca nu există un centru de la care se revendică toate valorile general umane. El este autorul care sparge conceptul de dogmă, înțeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont. Fărâmițarea valorilor prin filiera nietzscheană s-a impus ca un concept major în curentul postmodernist.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche

AFORISME

Cel care se întreabă în ce fel categoria om ar putea fi înălțată la cel mai înalt nivel de strălucire și putere, acela va înțelege de îndată că trebuie să se plaseze în afara moralei: deoarece morala a fost, în esență, îndreptată în sens contrariu, spre frânarea sau anihilarea acelei minunate evoluții care era în curs. În fapt o astfel de evoluție angajează o cantitate atât de enormă de oameni în slujba ei, încât o mișcare inversă nu poate fi decât prea firească: existențele mai debile, mai delicate, existențele mediocre sunt nevoite să se unească împotriva acelei aureole de viață și forță; în acest scop ele trebuie să dobândească o nouă prețuire de sine, care să le permită să condamne, și, pe cât posibil, să distrugă viața la acel nivel suprem de plenitudine. O înclinare spre negarea vieții este deci proprie moralei, în măsura în care vrea să înfrângă acele tipare de viață.

Interiorizarea omului. Ea provine din faptul că instincte puternice cărora, o dată cu instaurarea păcii și organizarea societății, li se interzice descărcarea exterioară, caută - interiorizându-se - să devină inofensive aliindu-se cu imaginația. Nevoia de dușmănie, cruzime, răzbunare, violență „bate în retragere”, „face cale întoarsă”; în voința de cunoaștere există lăcomie și pofta de a cuceri; în artist se manifestă acea capacitate dispărută de disimulare și minciună; instinctele se transformă în demoni cu care începe lupta etc.

Fericirea nu este o „consecință a virtuții” - ci acei mai puternici definesc ca virtute propria lor stare de fericire.

Acțiunile rele sunt ale celor puternici și virtuoși; cele netrebnice și josnice ale celor supuși.

Cel mai puternic dintre oameni, cel capabil de creație, ar trebui să fie și cel mai rău, în măsura în care impune tuturor oamenilor idealul lui în pofida tuturor idealurilor lor și-i recreează în imaginea sa. Răul înseamnă aici: dur, dureros, constrâns.

Oameni ca Napoleon trebuie să apară mereu, întărind credința în măreția individului; dar el însuși a fost corupt chiar de mijloacele pe care a trebuit să le folosească și și-a pierdut noblețea caracterului. Dacă ar fi fost în situația de a se impune unor altfel de oameni, ar fi putut folosi altfel de mijloace; și n-ar fi fost deci necesar ca un Cezar să devină netrebnic.

Un fapt, o operă vorbesc pentru fiecare epocă și pentru fiecare nou tip de om cu o nouă elocvență. Istoria spune mereu alte adevăruri noi.

„Simțul adevărului”, atunci când este respinsă moralitatea poruncii „să nu minți”, trebuie să se legitimeze în fața altui for - ca mijloc de conservare a omului, ca voință de putere.

La fel și dragostea noastră pentru frumos; și ea este voință formativă. Cele două simțuri stau alături, simțul realului este mijlocul de a lua în mână puterea, de a structura lucrurile după placul nostru. Plăcerea de a forma și reforma - o plăcere ancestrală ! Putem înțelege numai o lume pe care noi singuri am făcut-o.

Capitole alterate datorită abuzului practicat cu ele de biserică:

1) asceza: de-abia dacp mai ai curajul să-i scoți la lumină utilitatea firească, prezența ei indispensabilă în slujba educării voinței. Absurda noastră lume de educatori, în fața căreia plutește „funcționarul public folositor” ca schemă ordonatoare, crede că poate duce lucrurile la capăt prin „instruire”, prin  dresajul creierelor; îi lipsește noțiunea faptului că este nevoie în primul rând de altceva - și anume de educarea puterii de a voi; se dau examene pentru orice, numai pentru chestiunea principală nu: dacă a voi este cu putință, dacă este îngăduit să promiți: tânărul își încheie educația fără a-și pune măcar o întrebare, fără a manifesta vreo curiozitate pentru această problemă de prim rang a valorii propriei sale firi;

2) postul: în toate sensurile - inclusiv ca mijloc de a menține o capacitate rafinată de a se bucura de toate lucrurile bune (de ex. a nu citi, a nu asculta muzică, a nu mai fi amabil un timp; sunt necesare zile de post și pentru virtute);

3) „mănăstirea”: izolarea temporară, cu interzicerea severă d. ex. a scrisorilor, un fel de adâncă regăsire și cunoaștere de sine , care nu vrea să ocolească „ispitele”, ci „îndatoririle”: un soi de ieșire din hora ambianței; o retragere din tirania stimulentelor și grabei care ne condamnă să ne cheltuim forțele doar în  reacții, nemaipermițându-le acumularea care duce la activitatea spontană (să ne privim mai îndeaproape savanții: ei nu mai gândesc decât reactiv, adică au nevoie mai întâi să citească pentru a putea gândi);

4) sărbătorile: trebuie să fii foarte grosolan pentru a nu resimți prezența creștinilor și a valorilor creștine ca o presiune, sub imperiul căreia orice dispoziție festivă propriu-zisă se duce naibii. Sărbătoarea include: mândrie, exuberanță, veselie  exagerată; ironizarea oricărei seriozități și cumsecădenii conformiste; o zeiască acceptare de sine în plenitudinea și desăvârșirea animalității - tot stări la care creștinul nu poate, cinstit vorbind, să consimtă. Sărbătoare are, prin excelență, un caracter păgân;

5) curajul în fața propriului fel de a fi: travestirea în „moralitate”. - Că nu este necesară o formulă de moralitate pentru a încuviința un afect: în ce măsură cineva își poate accepta propriul fel de a fi - cât de mult sau cât de puțin trebuie să recurgă la morală;

6) moartea: - realitatea fiziologică nefericită trebuie convertită într-o necesitate morală. A trăi astfel încât, la timpul potrivit, să ai voința de a muri !

Cavalerismul ca poziție cucerită a puterii: zdrobirea lui treptată (și transferul parțial spre o formațiune mai largă burgheză). La La Rochefoucauld există conștiința adevăratelor resorturiale nobleței sufletești - precum și aprecierea sumbru creștină a acestor resorturi.

Înainte de a ne putea gândi la acțiune trebuie efectuat un imens travaliu. Principala și cea mai bună, mai recomandabilă activitate a noastră rămâne folosirea înțeleaptă a situației date. A crea realmente condiții așa cum hazardul le creează presupune oameni de fier, care nu s-au născut încă. Înainte de toate a-ți impune și realiza idealul personal.

Nenumărate individualități superioare se pierd acum: dar cine scapă este puternic ca diavolul. La fel ca pe vremea Renașterii.

Cât de ridicoli îmi par socialiștii cu stupidul lor optimism privitor la „omul cel bun”, care așteaptă după tufiș să fie mai întâi dată jos „ordinea” de până acum și lăsat frâu tuturor „instinctelor naturale”.

Iar partidul advers este la fel de ridicol, pentru că nu recunoaște brutalitatea în legislație, duritatea și egoismul existente în orice gen de autoritate. „Eu și felul meu de a fi” - formulă care pretinde să domine și să dureze: cine decade va fi eliminat sau distrus” - iată sentimentul care stă la baza oricărei vechi legiferări.

Există o mai mare ură față de imaginea unei spețe de oameni superiori decât față de monarhi. Antiaristocratismul - un mod de a lua ura antimonarhică numai drept mască.

Dacă prin geniu artistic se înțelege maximă libertate în condițiile legii, dexteritate și ușurință divină în cele mai grele lucruri, atunci Offenbach are mai mult drept la denumirea de „geniu” decât Wagner. Wagner este greu, chiar greoi: nimic nu-i este mai străin decât clipa unei perfecte veselii, așa cum acest măscărici de Offenbach știe s-o realizeze de cinci, de șase ori aproape în fiecare din bufoneriile sale. Poate că totuși avem dreptul să înțelegem prin noțiunea de geniu și altceva.

Ce le lipsea filozofilor ?

1. Simțul istoriei

2. Cunoașterea fiziologiei

3. Un țel de perspectivă.

O critică făcută fără vreo ironie și condamnare morală.

Cerința de „fapte solide” - teoria cunoașterii: cât pesimism cuprinde ea !

Ce înseamnă a fi distins ?

- Îngrijire în toate aspectele exterioare, în măsura în care acest aspect îngrijit delimitează, ține la distanță, evită confundarea lucrurilor între ele.

- Aer frivol în limbaj, vestimentație, comportare prin  care rezistența stoică și stăpânirea de sine se apără de orice curiozitate indiscretă.

- Gestul lent, dar și privirea lentă. Nu există pe lume prea multe lucruri valoroase: iar când apar, trag ca de la sine spre omul de valoare. Suntem greoi în a admira.

- Suportarea sărăciei și lipsurilor, precum și bolii.

- Evitarea micilor onoruri și neîncrederea în cei care laudă cu ușurință: căci cel ce laudă consideră că se pricepe la la ceea ce laudă: dar a pricepe - Balzac, acest ambițios tipic, ne-a dezvăluit-o - comprendre c'est egaler (a înțelege înseamnă a egala).

- Îndoială profundă în privința capacității de  comunicare a inimii; singurătatea nu ca elecție, ci ca un dat.

- Convingerea că îndatoriri avem numai față de cei de o seamă cu noi, față de ceilalți ne putem comporta după bunul nostru plac: că speranță în dreptate nu putem avea decât inter pares (din păcate încă multă vreme a nu se conta pe ea).

- Ironia față de cei „dotați”, credința în aristocrația ereditară, inclusiv în materie de moravuri.

- A simți mereu că tu ești cel care are de împărțit onoruri: și asta în timp ce nu se găsește frecvent cineva care să te poată onora.

- Mereu în travesti: cu cât omul este de soi mai ales, cu atât are nevoie mai multă de incognito. Dumnezeu, dacă ar exista, ar trebui, fie și numai din motive de decență, să se arate în lume doar sub înfățișare de om.

- Aptitudinea răgazului, a convingerii necondiționate, că nici o meserie, indiferent de ce fel, nu dezonorează, dar cu siguranță degradează. Nu „hărnicie” în sensul burghez, oricât de mult am cinsti-o și am ști s-o valorificăm, și nici în sensul acelor artiști care cotcodăcesc cu nesaț ca găinile, cotcodăcesc și fac ouă și iarăși cotcodăcesc.

- Ocrotim ariștii, poeții și pe oricine este maestru într-un domeniu oarecare: dar numai ca ființe de valoare superioare celor care sunt doar în stare să facă ceva, celor care sunt doar oameni „productivi”: să nu ne confundăm pe noi cu ei.

- Gustul pentru forme; luarea sub protecție a tot ce este ceremonial; convingerea că politețea este una din marile virtuți; suspiciunea față de orice fel de a se lăsa în voia lucrurilor, inclusiv libertatea presei și de gândire, pentru că sub domnia lor spiritul devine comod și bădărănos și își întinde oasele.

- Interesul pentru femei ca o înclinare spre un mod de a fi poate mai modest, dar mai fin și mai degajat. Ce noroc să dai de ființe care n-au în cap altceva decât dansuri și nebunii și găteli ! Ele au fost încântarea tuturor sufletelor masculine profunde, foarte tensionate, a căror viață este încărcată de mari responsabilități.

- Admirația pentru nobilime și preoțime pentru că mențin vie, cel puțin pe plan simbolic, dar de fapt și în mod real, credința în diversitatea valorilor umane, chiar și atunci când se referă la evaluarea trecutului.

- Capacitatea de a tăcea: dar despre asta nici un cuvânt în fața unor auditori.

- Suportarea unor dușmănii îndelungate: lipsa spiritului întotdeauna conciliant.

- Sila de demagogie, de „iluminism”, de „tihna confortabilă”, de familiaritate vulgară.

- Colecționarea de obiecte prețioase, necesități ale unui suflet ales și selectiv; a nu dori să stăpânești lucruri în comun. Cărțile tale, peisajele tale.

- Ne împotrivim experiențelor rele sau bune și nu generalizăm repede. Cazul unic: cât de ironici suntem față de cazul unic, atunci când are prostul gust de a se da drept regulă generală !

- Ne place ceea ce este naiv, ne plac naivii, dar ca spectatori și ființe superioare; îl considerăm pe Faust tot atât de naiv ca și pe Gretchen a sa.

- Nu prețuim decât puțin pe cei buni, animale de turmă: știm că și la cei mai răi, mai scelerați, mai duri oameni se găsește adesea ascunsă o picătură neprețuită din aurul bunătății care depășește orice banală cumsecădenie a sufletelor bune ca laptele.

- Nu considerăm că un om de felul nostru trebuie respins din cauza viciilor sau a prostiilor sale. Știm că suntem greu de înțeles și că avem toate motivele să ne acordăm prim-planuri.

Friedrich Nietzsche în tinerețe