miercuri, 1 ianuarie 2014

J.W. GOETHE - MEMORIALISTICĂ - „POEZIE ȘI ADEVĂR” -- Partea a II-a








Cu tot tratamentul supărător și dureros, la care era supus, Herder nu-și pierdea voiciunea, dar aceasta devenea mai necruțătoare. Nu putea scrie nici măcar un bilet, prin care să ceară ceva, fără să nu-l pipereze cu vreunul din sarcasmele sale.

Într-un rând mi-a scris de pildă:

Dacă scrisorile trimise de Brutus se află
Printre acele de Cicero scrise, atuncea
Tu cel pe care te mângâie
Mângâietorii școlilor din raftul
La rindea minunat dat,
Dar mai mult dinafară decât dinăuntru,
O, tu, cel ce cobori din Zei, din Goți sau din Glod, *
Goethe, trimite-mi acele scrisori de îndată.


* Joc de cuvinte în jurul numelui Goethe (/ Gotter - zei, Go-ten - goți, Kot -glod)

Nu prea era frumos din partea lui să-și permită o astfel de glumă cu privire la numele meu.Numele unui om nu e ca o manta ce i s-ar fi azvârlit pe umeri și de care poți să tragi și s-o sfâșii, ci este veșmântul care-l îmbracă exact și care i-a  crescut întocmai ca pielea, așa încât n-o poți rade sau jupui fără să nu rănești omul.

Prima săgeată a epigramei lui Herder era însă mai îndreptățită. Luasem în adevăr cu mine în Strassburg, din biblioteca tatii, cărțile primite în  schimb de la Langer și alte câteva ediții frumoase, așezându-le pe unfrumos raft de cărți, cu cea mai bună intenție de a le folosi. Cum aș fi putut găsi însă timpul necesar, când îl risipeam în sute de  activități ! Herder, care devenea foarte atent ori de câte ori vedea cărți, pentru că avea nevoie de  ele în fiecare clipă, observă, la prima vizită pe care mi-o făcu, frumoasa mea colecție, dar și faptul că n-o foloseam deloc. Cum era dușmanul falselor aparențe și ostentațiilor, luase deci obiceiul să mă zeflemisească în această privință oricând  avea prilejul.

Îmi mai amintesc și de o altă epigramă, pe care mi-a trimis-o într-o seară, după ce îi povestisem o mulțime de lucruri despre galeria din Dresda. Este adevărat că nu pătrunsesem sensul mai înalt al școlilor italienești, dar Domenico Feti, un excelent artist, cu intenții umoristice deși nu de primul rang, mă atrăsese îndeosebi. Domenico Feti își propunea teme religioase. Se mărginea însă la parabolele Noului Testament, pe care le înfățișa cu originalitate, cu gust și voiciune. Își împrumuta scenele sale din viața comună și amănuntele, pe cât de spirituale pe atât de naive,  ale compozițiilor sale, executate cu o pensulă foarte îndemnatică, mi se întipăriseră foarte viu în  amintire. Herder a zeflemisit copilărosul meu entuziasm artistic în chipul următor:

Simt pentr-un meșter înclinare vie,
Îl cheamă Domenico Feti; el
Dintr-o parabolă îți face o parodie
Cu mulți nerozi și nerozii la fel.
Într-însa-amicu arată înclinare
E o parabolă, dar fără sare.

Aș mai putea cita și alte glume de felul acestora, mai clare sau mai confuze, mai vesele sau mai amare. Ele nu mă necăjeau, dar mă stânjeneau. Cum știam să prețuiesc în gradul cel mai înalt tot ce putea contribui să mă formeze și cum  renunțasem și altă dată la unele opinii și înclinații, m-am conformat și de data aceasta și am încercat să deosebesc, atât cât mi-era cu putință din punctul meu de vedere, critica justă de invectivele injuste. Și astfel, nu trecea nici o zi, care să nu-mi fi adus câștigul învățăturii sale.

În ce privește poezia, începusem s-o cunosc într-o altă latură a ei și într-un alt sens, care mă atrăgeau mai mult. Poezia ebraică pe care Herder, după înaintașul său Loffth (sec. XVIII - a scris despre poezia religioasă ebraică), o comenta cu multă ingeniozitate, poezia populară, pe care ne îndemna s-o culegem în Alsacia, adică cele mai vechi documente poetice ne aduceau dovadă că poezia este un dar al lumii și al popoarelor, iar nu moștenirea particulară a unor oameni subțiri și cultivați. Devoram tot ce găseam în acest domeniu și, cum foamea mea era cu atât mai mare cu cât erau mai generoase darurile lui, petreceam împreună ceasurile cele mai interesant. Încercam în vremea aceasta să continui și celelalte studii ale mele asupra naturii și, cum se găsește întotdeauna timp când vrei să-l întrebuințezi cu iscusință, progresele mele erau îndoite și întreite. Pentru a arăta  cât de bogate au fost săptămânile petrecute împreună cu Herder, pot spune că tot ce a produs el mai târziu se găsea de pe atunci în  germen și că, în chipul acesta, m-am găsit în situația fericită de a completa, de a extinde și de  a lega de un sens superior tot ce gândisem, învățasem și îmi însușisem până atunci. Dacă Herder ar fi fost mai metodic, aș fi găsit și o îndrumare mai prețioasă și durabilă pentru educația mea; dar el era înclinat mai mult să examineze și să stimuleze, decât să îndrumeze și să călăuzească. Tot Herder mi-a pus în mână scrierile lui Hamann (J.G. Hamann 1730 - 1788, filozof idealist german din Konigsberg, adversar al iluminiștilor), pe care le prețuia foarte mult. Dar în loc să mă învețe ceva despre el și să mă facă a înțelege înclinările și procedeele acestui spirit  extraordinar, Herder nu făcea decât să se amuze când eu, încercând să ajung să-mi lămuresc paginile sibilinice ale aceluia, mă purtam desigur cam ciudat. Îmi dădeam cu toate acestea seama că există în scrierile lui Hamann lucruri prețioase pentru mine, pe care le primeam ca atare, fără să înțeleg de unde vin și încotro se duc.



PARTEA A PATRA

Cartea a douăzecea

(...) Au mai trecut câteva zile și ipoteza tatii începu să dobândească mai multă probabilitate, întrucât de la Karlsruhe nu sosea nici măcar o scrisoare care să explice cauzele  întârzierii trăsurii. Inspirația mea poetică se opri și, față de neliniștea interioară care mă frământa, tata găsi terenul pentru a interveni. El îmi arătă că lucrurile nu mai pot fi schimbate, că bagajele îmi sunt făcute și că este gata să-mi dea bani și scrisori de credit pentru a mă duce în Italia; trebuia să mă hotărăsc însă a pleca numaidecât. Cuprins încă de îndoieli și ezitând, față de importanța situației, m-am hotărât în cele din urmă că, dacă până la o oră anumită, nu va sosi nici trăsura nici vreo altă știre, să pornesc în călătorie, mai întâi pe Heidelberg, iar de acolo mai departe, dar de data aceasta nu prin Elveția, ci peste Alpi prin Graubunden sau Tirol.


Lucruri ciudatesunt menite să se ivească atunci când tinerețea, lipsită de plan și rătăcind cu atâta ușurință, mai este și atrasă pe un drum greșit de eroarea pătimașă a bătrâneții. Dar de aceea suntem tineri și trăim, pentru a învăța strategia abia după ce campania s-a încheiat. În desfășurarea lucrurilor obișnuite, o astfel de întâmplare ar fi fost ușor de limpezit, dar ne este dat să ne învăluim lesne în greșeală, împotriva adevărului firesc, așa cum amestecăm cărțile în joc, înainte de a le împărți jucătorilor, pentru a nu reduce rolul întâmplării. În felul acesta se ivește mediul în care și din care îi place elementului demonic să lucreze, cu atât mai multă răutate, cu cât simțim apropierea lui.

Trecuse și ultima zi; a doua zi de dimineață urma să pornesc în călătorie, dar în clipa aceea m-a cuprins dorința irezistibilă de a-l mai vedea o dată pe prietenul meu Passavant, care se înapoiase tocmai din Elveția și ar fi avut dreptate să se supere de faptul că, în ciuda intimității raporturilor noastre, stătusem ascuns de el. L-am chemat de aceea, printr-un necunoscut, să vie în timpul nopții într-un anumit loc, unde, învelit în mantaua mea, am sosit mai devreme decât și unde n-a întârziat nici el să apară, mirându-se de chipul în care îl chemasem, dar fiind și mai uimit de omul misterios pe care îl găsise acolo. Bucuria a fost însă deopotrivă cu mirarea; să discutăm  despre hotărârea mea, nu mai avea rost. Mi-a  urat noroc în călătoria spre Italia, ne-am despărțit și, a doua zi, pe o vreme frumoasă, am pornit pe drumul care ducea peste munți.

Faptul că m-am îndreptat spre Heidelberg avea mai multe cauze: una rațională, căci auzisem că prietenul meu din Weimar urma să treacă prin Heidelberg, venind de la Karlsruhe. Ajuns la  poștă, am predat deci un bilet care trebuia înmânat unui cavaler în călătorie, pe care l-am descris spre a fi recunoscut. A doua cauză era pasională și stătea în legătură cu vechea mea prietenie pentru Lili. La Heidelberg locuia domnișoara Delf, care fusese la curent cu iubirea noastră și intervenise la părinți pentru o unire  temeinică între noi. Simțeam deci că cea mai mare fericire pentru mine e să mai stau de vorbă, înainte de a părăsi Germania, despre acele timpuri fericite, cu o prietenă prețuită, răbdătoare și delicată.

Am fost bine rpimit și introdus în unele familii, printre care mi-a plăcut îndeosebi casa silvicultorului-șef von W.... Părinții erau oameni onorabili și plăcuți; una din fete semăna cu Friederike. Era tocmai timpul culesului de vii,  vremea era frumoasă și vechile simțăminte încercate în Alsacia se deșteptară din nou în splendida vale a Rinului și a Neckarului. Trăisem între timp multe lucruri ciudate în legătură cu mine și cu alții dar totul se găsea încă în desfășurare: nici un rezultat al vieții nu se cristalizase în mine și infinitul, pe care îl întrezărisem, mă arunca mai degrabă într-o stare de confuzie. În societate rămăsesem însă ca altădată, ba poate chiar mai plăcut și mai amuzant. Aici, sub cerul liber, printre oameni veseli, am încercat să reiau acele vechi jocuri, care rămân mereu noi și atrăgătoare pentru ființele tinere. Prin iubirea încă nestinsă pe care o purtam în inimă am trezit, fără să vreau, interes, deși o tăinuiam, și astfel m-am simțit curând și în acest cerc la largul meu, ba chiar ca element necesar, încât am uitat că, după câteva  seri petrecute cu fel de fel de snoave, trebuia să-mi continui călătoria.

Domnișoara Delf era una din acele persoane care, fără să fie propriu-zis o intrigantă, punea  totdeauna ceva la cale, dădea de lucru fiecăruia și urmărea când un scop, când altul. Nutrea o prietenie solidă pentru mine și de aceea mă îndemna să român mai multă vreme la Heidelberg, cu atât mai mult cu cât locuiam în casa ei, unde îmi erau rezervate fel de fel de plăceri și cu cât era în măsură să pună diferite obstacole călătoriei mele. Când voiam să aduc vorba de Lili, nu mai era atât de amabilă și de încurajatoare, după cum speram. Lăuda mai degrabă hotărârea noastră reciprocă de a ne despărți pentru motivele știute și afirma că trebuie să ne supunem inevitabilului, că trebuie să renunțăm la ceea ce nu e cu putință și să căutăm în jurul nostru un nou interes de viață. Urmărind totdeauna un plan, nu voia să lase nimic întâmplării, ci își întocmise mai dinainte un proiect pentru a mă fixa undeva în viitor; astfel mi-am dat seama că ultima ei invitație de a veni la Heidelberg nu era chiar atât de lipsită de intenții, după cât părea. Mi s-a vădit anume că prințul elector Karl Theodor, care făcuse atâtea pentru științe și arte, rezida încă la Mannheim, dar tocmai din  pricina faptului că familia domnitoare era catolică, în timp ce țara era protestantă, partidul protestant avea toate motivele să dorească a se întări prin oameni activi și de nădejde. În ce mă privește, voiam însă cu orice preț să mă duc în Italia și să-mi formez înțelegerea artistică. Se intenționa însă să se acționeze mai departe pentru mine și să se vadă, la înapoierea mea, dacă înclinația născândă a domnișoarei von W. pentru mine crescuse sau se  stinsese și dacă era recomandabil să-mi întemeiez norocul într-o patrie nouă, prin alianța cu o familie respectată a orașului.

Nu respingeam toate acestea, dar firea mea  dezinteresată nu se putea declara de acord cu toate planurile prietenei mele; gustam bucuriile clipei și imaginea lui Lili îmi plutea înaintea ochilor, fie că visam, fie că eram treaz, și se amesteca cu toate plăcerile și distracțiile mele. M-am gândit însă cu toată seriozitatea la marea călătorie pe care o aveam de întreprins și am hotărât ca într-un mod blând și politicos să mă desfac din toate aceste legături și, după puține zile, să-mi urmez drumul.

Domnișoara Delf mi-a expus până noaptea târziu planul ei amănunțit și tot ce doreau anumite persoane să facă pentru mine; n-am putut decât să mă arăt recunoscător pentru toate aceste sentimente, deși se putea desluși în totul intenția  unui anumit cerc de a se întări prin mine și prin favoarea pe care aș fi putut-o dobândi la curte. Ne-am despărțit abia către unu după miezul nopții. Am dormit puțin, dar adânc, când m-a trezit cornul unui poștalion, care se oprise în fața casei unde locuiam.În curând, în fața patului meu a apărut domnișoara Delf, ținând în mâini o lumânare și o scrisoare.

- În sfârșit a sosit ! îmi strigă ea. Citește și spune-mi ce scrie. Este desigur de la cei din Weimar. Dacă este o invitație, n-o primi și gândește-te la ce am vorbit !

Am rugat-o să-mi dea lumânarea și să mă lase singur un sfert de ceas. Domnișoara Delf plecă, după ce ezită o clip. Fără să deschid scrisoarea, am privit-o câtva timp. Ștafeta venea de la Frankfurt: recunoșteam sigiliul și scrisul. Prietenul meu  ajunsese deci acolo și îmi adresa invitația lui, dar lipsa de încredere și nesiguranța precipitaseră lucrurile. De ce nu așteptasem în liniștea căminului meu burghez pe omul care îmi dăduse toate asigurările că va veni și a cărui sosire putea să fie întârziată prin atâtea întâmplări ? Dintr-o dată mi se deschiseră ochii. Îmi reprezentai toată bunăvoința, grația și încrederea ce mi se arătaseră și mă simții aproape rușinat de escapada mea. Am deschis atunci scrisoarea și am aflat că totul se petrecuse în chipul cel mai firesc. Însoțitorul meu, care nu mai venea, așteptase zi de zi și ceas de ceas trăsura care trebuia să sosească de la Strassbourg, așa cum îl așteptasem noi pe el. Plecase apoi cu niște treburi prin Mannheim la Frankfurt, unde, spre groaza lui, nu mă mai găsise. Trimisese apoi  printr-o ștafetă scrisoarea lui urgentă, în care își exprima nădejdea că, după lămurirea incidentului, mă voi întoarce îndată și nu-i voi face rușinea să apară la Weimar fără mine.

Oricât aș fi înclinat spre această hotărâre prin rațiunea și simțămintele mele, însemnate motive contrarii mă mai făceau să ezit. Tata îmi întocmise un frumos plan de călătorie și îmi dăduse și o mică bibliotecă cu care mă puteam pregăti și conduce în călătoria mea. În ceasurile libere n-avusesem altă îndeletnicire și chiar în ultimul meu drum, în trăsură, nu mă gândisem la altceva decât la Italia. Toate acele splendide locuri, pe care le cunoșteam încă din copilărie din povestirile tatii și din  reproduceri de tot felul, se adunară încă o dată în fața sufletului meu și nimic nu mi se părea mai vrednic de a fi dorit, decât să mă apropii de ele, deși mă îndepărtam astfel cu toată hotărârea de Lili.

În vremea aceasta mă îmbrăcai și începui să umblu în sus și-n jos prin odaie.Gazda mea apăru, cu un aer grav.

- Pot să sper ceva ? îmi strigă ea.

- Draga mea, i-am răspuns, nu căuta să mă convingi. M-am hotărât să mă întorc acasă; am cântărit bine motivele și n-ar fi de nici un folos să le mai repet. O hotărâre trebuia luată și cine putea s-o ia decât acela pe care această hotărâre îl privește ?

Eram emoționat, ea de asemeni; a urmat apoi o scenă violentă, căreia i-am pus capăt poruncind servitorului să comande o trăsură de poștă. Zadarnic am rugat-o pe gazda mea să se liniștească și să socotească drept bună despărțirea glumeață prin care îmi luasem rămas bun cu o seară mai înainte de la societatea noastră; în zadar îi spuneam că nu e vorba decât de o simplă vizită, de o obligație de scurtă durată, că n-am renunțat la călătoria mea în Italia și nici la ideea de a mă înapoia la Heidelberg. Gazda mea nu voia să știe nimic și continua să-i creeze o stare și mai puternică de neliniște aceluia care era oricum destul de emoționat. Trăsura se afla în fața porții; bagajele erau făcute; surugiul făcu să răsune obișnuitul sunet  nerăbdător al cornului său. M-am smuls, dar gazda nu mă lăsa să plec și îmi înșiră încă o dată, destul de  nepotrivit, argumentele momentului, astfel încât am strigat în cele din urmă, cu pasiune și inspirație, cuvintele lui Egmont:

„Copilă ! Copilă ! destul. Biciuiți ca de spirite nevăzute, caii solari ai timpului târăsc după ei căruța ușoară a destinului nostru și noi nu putem face altceva decât să ținem puternic în mâini și plini de curaj hățurile, cârmind când la dreapta, când la stânga, ferind roțile când de stânca de ici, când de cascada de dincolo. Încotro merge, nimeni nu știe. Abia dacă își mai amintește cineva de unde vine !”


traducere de TUDOR VIANU


Parigi : Teatro dell'Odéon. Il conte d'Egmont, dramma in tre parti, di Goethe, tradotto da A. Aderer. Quadro VIII. Il conte di Egmont rende la sua spada al duca d'Alba : [estampe] / F. de Haenen [sig.] ; A. Bellenger [sig.] - 1

Scenă din Egmont de Goethe - când Egmont își dă spada ducelui de Alba

Stampă de F.D. Haenen

sursa: http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b84370929