marți, 8 octombrie 2013

André Gide - JURNAL





File:André Gide.jpg

Andre Gide 1869 - 1950





S-a vorbit mult despre „narcisismul” lui Andre Gide. Ca multe alte formule care încearcă să încorseteze o personalitate de o surprinzătoare diversitate, cea în circulație nu e pe deplin adevărată, deși e justificată de pasaje destul de precise în operă. Reduce la egocentrism ceea ce este autocăutare, neliniște intelectuală, repulsie de a ațipi în prejudecăți comode. Dar dialogul cu sine însuși are rol esențial la Gide. Împrumută haine literare diverse, amestecă în Les Nourritures terrestres (Hrană pământească) și în Nouvelles nourritures – carte a momentului de adeziune la comunism – versetul, retorica lirică, aforismul.

Memorialistica propriu-zisă ocupă un loc important în opera lui. Ne-a lăsat câteva mii de pagini de jurnal, o carte de amintiri din copilărie și tinerețe – Si le grain ne meurt (Dacă grăunțele nu se usucă...1919) – mai multe volume de amintiri și jurnale cu temă specială. Între ele, esențiale sunt acelea care i-au clarificat conștiința politică. O călătorie în Africa Centrală l-a confruntat cu realitățile colonialismului. Două volume care depășesc din toate punctele de vedere memorialistica de călătorie (Călătorie în Congo, 1927 și Întoarcerea din Tehad, 1928) reflectă procesul de conștiință al scriitorului și mutația în gândirea lui politică. Semnificații sociale avusese însă și în volumul Amintiri de la Curtea cu jurați (1914).

Analizându-se mereu cu o luciditate prea puțin narcisistă, Gide a publicat în 1925 unul dintre primele jurnale incluse exclusiv de creație. Jurnalul Falsificatorilor de bani (sau de monede – traducând mot a mot) 1926, constituie un protocol atent al gestației romanului care urma să aibă atâtea rezonanțe în proza dintre cele două războaie.

Gide și-a publicat jurnalul în reviste și apoi în mai multe volume – Pagini de jurnal, 1932, Jurnalul, 1939.

Jurnalul lui Gide e orientat încă spre memorialism, spre problematica spihologică și etică. Faptele sunt obiect de analiză și meditație, căutându-se semnificația și generalitatea experienței umane. Scriitorul ni se mărturisește mai puțin sfidător decât o făcuse în alte volume (Imorialistul, 1902, Corydon, 1924).

Dacă grăuntele nu se usucă e o carte memorialistică cu accente patetice de autocăutare și mărturisiri, care narează copilăria, primele încercări și relații literare. Apare aici geneza unui spirit măcinat de căutări și contradicții, formarea rebelului față de familia burgheză care avea să propună ironic drept titlu pentru o cercetare asupra „ familiei celulă socială”: Regimul celular. E transformarea copilului pios, devenit ateu. Descendentul de catolici normanzi – după mamă – și de rigizi protestanți – după tată – s-a luptat toată viața cu rigoarea puritană și exploziile, imnul simțurilor din Hrana pământească sunt o reacție împotriva acestei formații.

Numele lui Gide, care a fascinat câteva generații, e relativ uitat de ultimele. S-ar putea ca o apreciere mai cumpănită să fie înlesnită și de lectura scrierilor lui memorialistice.







PAGINI DE JURNAL

(PAGES DE JOURNAL)

1909

Couverville. Septembrie și octombrie

...Critica despre La Porte Etroite. Le e greu să accepte că diferitele mele cărți au coexistat, și coexistă încă, în mintea mea. Numai pe hârtievin una după alta, și pentru că e cu totul imposibil să fie scrise toate deodată. Orice carte scriu, nu mă dărui niciodată în întregime, iar subiectul ce mă revendică cel mai stăruitor, îndată după aceea, se desfășoară tocmai la cealaltă extremitate a eului meu.

Nu va putea fi schițată ușor traiectoria spiritului meu: curba ei se va dezvălui doar prin stil și va scăpa multora. Dacă își închipuie cineva că, în ultima mea scriere, mi-a surprins în sfârșit identitatea, să și-o scoată din cap: totdeauna mă deosebesc cel mai mult tocmai de ultimul născut.


1910

17 octombrie

Sunt zile în care cugetul și trupul mă dor din orice. Mă rănește un zâmbet sau un cuvânt. Îmi displace tot ce fac, tot ce spun. În scrisoarea lui Riviere de azi-dimineață, o vorbă ca ” La Paris-Journal lumea nu te iubește” a fost de ajuns să-mi otrăvească toată dimineața.

Mă tem că va trebui curând să mă bat cu o falsă imagine a mea, pe care încep unii să o lanseze – un monstru căruia i se dă numele meu și e pus în locul meu, și e urât și tâmpit de ți se face frică.

Necinstea fundamentală a unor critici.


1912

ianuarie

Oare să fi ajuns la capătul experienței ? Nu mă simt în stare s-o iau acum de la început ? Îmi trebuie o savantă folosire a ceea ce-mi mai rămâne din energie. Ce simplu ar fi să mă reped acum în cușca unui duhovnic ! Ce greu e să fii, pentru tine însuți, și cel ce poruncește, și cel ce ascultă ! Dar ce director de conștiință ar pricepe pasionata șovăire a întregii mele ființe, aplecarea egală pentru contrarii ? O depersonalizare atât de voluntară, atât de greu dobândită, pe care ar explica-o doar producția operelor pe care ea le-a făcut cu putință și în vederea cărora m-am chinuit să-mi desființez preferințele. Absurditatea metodei obiective (Flaubert). Să nu mai fii tu: să fii toți. Primejdia de a-ți dori imperiul fără margini. Cucerind Rusia, Napoleon a trebuit să riște Franța. Trebuința de a lega hotarele de centru. E vremea să mă întorc acasă.
(Asta va fi subiectul în Alexandre aux Indes).

Statornicia stare de pribegie a dorinței – o cauză principală a ruperii personalității.
Urgenta nevoie să mă iau din nou în mâini.

Dar mai poți hotărî ceva când ai trecut de patruzeci de ani ? Trăiești după obiceiul vechi de douăzeci de ani. Știam la douăzeci de ani ce fac ? Când luam hotărârea să privesc peste tot, să nu mă prefer pe mine față de nimic și să prefer totdeauna ceea ce e cât mai diferit de mine...

Noaptea asta, până și insomnia mi se părea ca o formă de perplexitate, o dificultate în a mă hotărî să dorm.

Să nu mai ies niciodată fără un scop precis; să mă țin de asta.

Să umblu fără să-mi întorc privirile.

În tren, să-mi aleg orice compartiment; iar în metrou să intru în cea dintâi ușă ce-mi vine în față; fără să caut ceva mai bun. Să nu disprețuiesc micile victorii; când e vorba de voință, multul nu e decât adunarea cu răbdare a puținului.

Să-mi interzic orice fel de plutire.

Zurich, Marți seara

Tot ce-am scris azi-dimineață o să mi se pară foarte curând absurd. De pe acum mă simt mai bine; aerul tare mă pune pe picioare; îmi recapăt conștiința forței. E tocmai starea pe care mi-am dorit-o, dar de îndată ce slăbesc, nu mai sunt nimeni pentru că am vrut să fiu toți (starea perfectului romancier), de teamă să nu fiu decât unul.

Cucerind, nu călătorind, înaintează Alexandu pe pământurile cele noi ; el caută marginile; el caută marginile lumii etc....



1913

26 iunie


Am uneori impresia că până acum n-am scris nimic serios; că nu mi-am înfățișat gândurile decât ironic și că, dacă aș dispărea azi, n-aș lăsa despre mine decât o imagine după care nu m-ar putea recunoaște nici îngerul meu păzitor.


1914

14 iulie

Secretul aproape al tuturor slăbiciunilor mele e modestia asta îngrozitoare de care nu izbutesc să mă vindec.

Nu-mi vine a crede că mi se cuvine ceva.

M-au crezut revoltat (Claudel și Jammes) pentru că n-am putut dobândi – sau n-am vrut să cer – de la mine însumi lașa supunere ce mi-ar fi asigurat confortul. Poate că e tot ce-i mai protestant în mine; oroarea pentru confort.


1916

31 martie


În ultimele zile am neglijat carnetul. Acum, când m-am reapucat de lucru, mi-e mai puțin necesar să scriu în el și deci mai plictisitor. Înaintez mereu cu redactarea amintirilor, uneori cu multe șovăieli, întoarceri, reluări; dar nu vreau să mă recitesc, nici măcar să copiez pe curat, de frică să nu fiu scârbit de ce scriu și să nu mai am curajul să merg mai departe.

Nu atâta îndoiala și neîncrederea în mine mă opresc, cât un fel de scârbă și de dispreț fără seamăn pentru tot ce scriu, pentru tot ce am fost, pentru tot ce sunt. Într-adevăr, continuându-mi redactarea Memoriilor, mă supun torturilor.


1917

11 ianuarie

De câteva zile caut un titlu pentru Memoriile mele; pentru că n-aș vrea să se cheme nici Memorii, nici Amintiri, nici Confesiuni. Iar orice alt titlu are inconvenientul că implică o semnificație. Șovăi între : Et Ego...care însă restrânge sensul; și Si le grain ne meurt....care însă lărgindu-l, îl înclină într-o anumită direcție.

Cred că, totuși, voi rămâne la cel din urmă.


1936

7 septembrie

Be cufundăm într-un tunel de neliniști din care nu putem vedea, deocamdată, cum vom ieși. Aseară, înainte de culcare, am citit câteva capitole din Spiritul legilor. Îmi place scrierea aceasta a lui Montesquieu, care reține spiritul cititorului și îl silește să citească încet.

Azi-dimineață am terminat un articol despre Dabit și l-am dictat doamnei Aurousseau. L-am primit pe Louis Gevin, căruia ”i-am făcut morală”. De altfel a primit-o foarte bine. Am ieșit târziu, am luat prânzul la Lipp, apoi m-am dus s-o iau pe Clara Malraux la cimitir, la Pere Lachaise. Le spusesem părinților lui Dabit că nu voi asista la înmormântare; dar mi-a fost teamă să nu se interpreteze rău absența mea, să nu fie luată drept dispreț...Am făcut bine că m-am dus. Era multă lume; mai ales oameni din popor și, ca literați, numai prieteni realmente mâhniți. Emoție foarte puternică. Tatăl m-a silit să merg lângă el, cu familia cea mai apropiată. Discursurile lui Vaillant-Couturier și Aragon l-au prezentat pe Dabit ca pe un partizan activ și convins. Mai ales Aragon a stăruit asupra deplinei mulțumiri morale a lui Dabit în U.R.S.S. (pentru cei tineri, U.R.S.S. Rusia sovietică)...

M-am întors la N.R.F. Cu Gaston și Raymond Gallimard, cu Schiffrin și cu Clara Malraux; soții Paulhan veniseră și ei la înmormântare. Mă întorc în strada Veneau după o lungă convorbire în biroul lui Paulhan.

Scriu aceasta din datorie. Inima mi-e ca un burete plin de tristețe – și nu știu încotro să-mi îndrept privirile.


1937

Cuverville, 6 iulie


În fiecare seară, după „good night”, retras în camera cea mare, rămân în fotoliu o bună bucată de vreme, fără să fac nimic. De obicei citeam până noaptea destul de târziu; dar ochii-mi sunt obosiți, iar lumina e slabă. Atunci îmi las gândul să zboare la întâmplare; se cheamă că meditez. Nu mai am nici un proiect în minte; nici unul; și dezocuparea aceasta a gândirii mi-e grea. Mi-a plăcut întotdeauna lucrul și efortul mi-a adus întotdeauna desfătare. Poate că ( dar nu aici, unde nimic nu mă îndeamnă să vreau ceva) voi mai simți cândva gustul unui nou avânt spre vreunțel, al unei opere pe care să o fac...dar uneori – adeseori – îmi spun că am spus ceea ce aveam de spus și că ciclul meu e împlinit. E și ceea ce mă va face să-mi iau rămas bun fără prea multă greutate.

Să fie dincolo de vremea sa – iată ce-i dă artistului rațiunea de a fi. Și de aceea nu accept deloc ca el să nu aibă altă valoare reprezentativă în afara aceleia de reflectare. El contracarează; inițiază. Și de aceea, de asemenea, e înțeles la început doar de câțiva.


1940

9 septembrie

Am fost mai curajos în scrierile mele decât în viață, respectând multe lucruri care fără îndoială nu erau chiar atât de respectabile și făcând caz mult prea mult de judecata altuia. O, ce grozav mentor aș fi azi pentru cel ce-am fost la tinerețe ! Ce bine aș ști s-o scot la capăt ! Dacă m-aș fi ascultat (vreau să spun: eu cel de ieri ascultându-l pe cel de azi) aș fi făcut de patru ori ocolul lumii....și nu m-aș fi căsătorit. Scriind cuvintele acestea, tremur ca de o nelegiuire. Pentru că, oricum, am rămas tare îndrăgostit de ceea ce m-a stingherit cel mai mult și nu pot jura că însăși stinghereala aceasta n-a scos de la mine tot ce-i mai bun.

Cred că e și mai greu să fii drept cu tine însuți decât cu altul.