joi, 20 iunie 2013

CLASICISMUL EUROPEAN



File:Nicolas Boileau.jpg


Nicolas Boileau 1636 - 1711

Portret de Hyacinthe Rigaud  (1659 - 1743 ) - se află la Versailles




S-au desfășurat în ultimele decenii ale secolului XX, în legătură cu clasicismul, precum și cu alte curente literare importante, discuții asupra caracterului istoric, morfologic și tipologic al acelora. Socotindu-le oțioase în cazul de față, rămân la „clasica” abordare, preponderent istorică, a curentului  pe care-l numim „clasicism”, fără a neglija, firește, caracterizările morfologice de rigoare, oricât de neadâncite.


Istoric vorbind și în linii foarte generale, clasicismul e considerat sau mai degrabă a fost multă vreme considerat congener cumva monarhiei absolute și domniei lui Ludovic al XIV-lea, și aparținând secolului al XVII-lea. Sigur că această perspectivă a avut partea ei de adevăr, dar nu poate și nu trebuie să fie  absolutizată. Bunăoară, nu tot secolul coincide cu prestigioasa mișcare care a înflorit  de fapt în a doua jumătate a lui prin operele cele mai reprezentative. Și în  al doilea rând, doctrina, impresionanta doctrină clasică, s-a format în etape care depășesc acest interval de timp. Apoi monarhia absolută durează și în secolul următor când din clasicismul risipit rămâne doar un epigonat inconsistent, dominat un timp numai de tiranica autoritate a regulilor.


Istoria a avansat în veacul acesta, care avea să dea Franței o întâietate necontestată în cultura europeană, după ce războaiele sfâșiaseră țara la sfârșitul secolului al XVI și la începutul celui de-al XVII-lea și o nevoie acută de unitate se manifestase în toate tărâmurile de activitate. Personalitatea lui Henric al IV-lea făcuse enorm în această privință (între 1589 – 1610), dar minoratul fiului său, Ludovic al XIII-lea, politicește dominat de mama sa regentă, Maria de Medicis,  a redeschis stările de lucruri grave și a reintrodus instabilitatea, până când cardinalul de Richelieu a început  o operă de întărire a puterii regale, de centralizare a statului francez. Izbânzile lui parțiale atât în politică și administrație, cât și în cultură (el a fondat Academia Franceză, semn esențial al unității unui popor) au căzut la moartea lui, când Ludovic al XIV-lea, aflat sub regența Anei de Austria, a intrat sub influența cardinalului Mazarin. Luând tronul în 1643, când avea 5 ani, Ludovic al XIV-lea începe domnia sa personală abia după moartea lui Mazarin, în 1661, întărind puterea regală enorm și instituind un adevărat cult al persoanei sale, centralizând totul în atotcuprinzătorul său Versailles. Dând  glorie Franței, dar conducând-o la ruină, Regele – Soare a avut norocul să rămână în istorie prin geniile care i-au fost contemporane și cărora, cu aceeași inegalitate care l-a caracterizat, le-a acordat prea puțin și prea neînsemnat favorurile sale.


Dar cultura a trecut prin aceleași etape ca și istoria, mânată de aceleași  pericole ale discordiei, hrănită de puterile creatoare ale artiștilor și ale gânditorilor. Nevoia de unitate era absolut arzătoare în primele decenii ale secolului care moștenea eclectismul și diversitatea de direcții ale finalului de secol XVI. Pleiada,  în frunte cu Ronsard și Du Bellay, fusese un moment de convergență deliberată, de unificare a limbii și literaturii  franceze. Dar poetica acelui curent, poetică întemeiată după moda Renașterii, pe imitația modelelor străine, cu precădere a  celor antice, nu rezistase, ci dimpotrivă, favorizase disoluția tendințelor în  materie literară. Excesele marinismului, ale gongorismului prinseseră și în Franța, unde prețiozitatea avea să fie o manifestare locală, specifică unui baroc minor francez, încărcător de limbă și întortochietor de stil. Prețioșii însă au îndeplinit o funcție culturală pozitivă prin anumite laturi ale activității lor. Deschiderea saloanelor, obișnuința conversațiilor strălucitoare, împământenirea  categoriei atât  de franceze și atât de durabile a gustului care va prevala atât de decisiv în doctrina clasică, formarea modelului uman care va călăuzi clasicismul, l/honnte home, replică franceză la uomo universale, sunt câteva note deosebit de valoroase introduse în cultura secolului XVII.


Se simțea nevoia însă, față de excesele lingvistice, față de dezechilibrul amețitor al formelor artistice, de reacții de însănătoșire, de reechilibrare, mai cu seamă de unificare la adăpostul unor principii generale. Procesul de structurare a noii doctrine a fost cum am spus, de durată, pe mai multe generații, astfel încât Boileau, cu Arta poetică din 1674, venea târziu și, pe un teren de mult pregătit, el nefăcând în realitate altceva decât să dea formulări fericite, memorabile unor principii enunțate cu decenii înainte.


Necesitatea stabilirii unor reguli cu caracter general care să supună creația unor exigențe sistematice fusese resimțită încă de pe la începutul secolului. Și  teoreticienii francezi se adresaseră deopotrivă atât înaintașilor lor, adică Pleiadei, cât și autorilor italieni de Poetici porniți toți de la Aristotel. Din aceste două surse francezii au reluat principiile imitației ca mimesis în sens aristotelic, adică de imitație a naturii, precum și ale imitației autorilor antici, conjugate de ei prin  legături logice, raționale. Rațiunea devine factorul hotărâtor în elaborarea doctrinei clasice, având menirea să înlocuiască sau să subordoneze principiul de  autoritate în virtutea căruia se impuneau până atunci modele antice,  indiscutabile în forța lor normativă. Obligând la neîncetată selecție, cerând atitudini și opțiuni clare pe temeiul judecății, al bunului simț, rațiunea lucrează ca un  criteriu universal, imuabil, în numele unei frumuseți și ea eternă și universală.


Rațiunea va lucra ca o dogmă în doctrina clasică, înglobând toate principiile constitutive a căror urmare putea duce la crearea de capodopere. Fiindcă nu  geniul, ci perfecta stăpânire a ansamblului de reguli edictate putea genera opere desăvârșite.


Doctrina care va fixa aceste reguli a fost elaborată încă de pe la 1630 – 40 de contribuția unor teoreticieni destul de obscuri, dar exprimând, fiecarefragmentar,  câte ceva din spiritul și nevoile vremii, ale publicului de atunci, public restrâns,  rafinat și monden, mărginit la mediul curții și al nobilimii. Jean Chapelain, Georges de Scudery, Guez de Balzac și alții au codificat treptat regulile, dându-le un impact sigur, obligatoriu asupra creației. Un moment mai de seamă din acest proces de cristalizare a fost prilejuit de celebra „ceartă”, provocată de apariția Cidului lui Corneille (1636), căruia i se reproșează nesupunerea la reguli..



                                                                                 File:Jean Chapelain.jpg

Jean Chapelain  (1595-1674) - pictor anonim




File:GeorgesDeScudery.jpg


Georges de Scudéry  (1601-1667)



File:Jean-louis guez de balzac.jpg

Jean-Louis Guez de Balzac ( 1597 – 1654)




File:Pierre Corneille 2.jpg

Pierre Corneille ( 1606 – 1684) - pictor anonim - palatul Versailles







Între aceste celebre, ineluctabile reguli, se desprinde mai întâi aceea de verosimilitudine, legată, evident, de mai vasta problemă a imitației naturii, de credibilitatea, deci, a imaginilor înfățișate de literatură, față cu natura, cu natura omului adică, singura care îi interesa într-adevăr pe clasici și pe care  tindeau s-o ordoneze, s-o înfrumusețeze conform idealului epocii, al acelui honnete homme de care am mai pomenit, căutând mereu adevărul și simplitatea. Astfel și personajele și împrejurările trebuiau zugrăvite în așa fel încât oricine să  recunoască în ele oamenii și circumstanțele vieții de toate zilele.


Iar buna-cuviință (la bienseance) e strâns corelată cu verosimilitudinea, căci înseamnă conformarea la gustul epocii, al lumii căreia literatura respectivă îi este destinată. Unul din teoreticieni, Rapin, afirma cu tărie că tot ceea ce este împotriva regulilor timpului, ale moravurilor, ale sentimentului, ale expresiei e împotriva bunei-cuviințe, înțelegând prin aceasta o riguroasă respectare a unui cod social-cultural de nedepășit, de netransgresat. De unde se trage și eleganța și grandoarea, dar și sărăcia operelor clasice, de la înfățișarea precară a „adevărului” sentimentelor și până la lexicul epurat de orice urmă a unei vorbiri comune, frumos sunător  și exsanguu.




File:Paul de Rapin de Thoyras, John and Paul Knapton, 1743 cropped.jpg


Paul de Rapin de Thoyras -  1661 –  1725





Asigurarea structurii armonioase a operelor era apoi realizată prin respectarea faimoasei reguli a celor trei unități, de timp, de loc, de acțiune. Aplicabilă mai cu seamă tragediei, gen major în concepâia strictă despre genuri și separația lor netă, regula dicta desfășurarea poeziei în 24 de ore, în acelașii loc și în jurul  unei singure acțiuni. De fapt, unitatea esențială era cea a acțiunii care, în chip ortodox, se cădea să fie de natură psihologică și susținută, după spusa lui Racine, numai de sentimente le și pasiunile personajelor. Se pătrundea în felul acesta în  mecanismele cele mai subtile ale analizei psihologice atât de pe placul clasicilor.



Epopeea se bucura și ea de supunerea la regula de aur a unității de acțiune și-și lepăda toate podoabele  fabuloase, cu excepția aceleia a miraculosului creștin, singur îngăduit de poetica clasică. Era genul după care tânjeau poeții epici și pe  care-l reclamau teoreticienii, socotindu-l cel mai apropiat de capodoperele  antichității.


Deși genurilor minore li se acordă infinit mai puțină atenție, li se cere și lor respectarea bune-cuviințe și a firescului, a naturalului,a nobleței în expresie.


Ceea ce este caracteristic întru totul doctrinei clasice însă e separația fără  greș între genuri, care a produs dispariția genurilor mixte (ca tragicomedia, de  pildă) și a dus la specializarea scriitorilor într-o singură ramură a literaturii.  Autori tragici, comediografi, eseiști, fabuliști, epistolografi, romancieri, fiecare rămâne în domeniul său unic de activitate, adâncindu-l, dar văduvind poate  celelalte compartimente de cine știe ce succese posibile, printr-o încredere prea  fermă într-o tipologie a poeților. Abia în zorii romantismului se va demola această prejudecată excesiv specializantă  prin reapariția conceptului de geniu, atotcuprinzător în ceea ce privește formele creativității.


Doctrină riguros și solid construită în decurs de aproape trei decenii, clasicismul și-a elaborat principiile fundamentale între 1630 – 1660 și a dobândit o autoritate deplină, impunându-se scriitorilor de primă mărime, precum tragicul Racine, comicul Moliere, fabulistul La Fontaine, căpătând cu Boileau, după 1674, strălucirea formulărilor definitive. E adevărat că Pierre Corneille (1606 – 1684), primul mare al secolului clasic, și-a dat opera în jumătatea dintâi, dar cum spun exegeții, doctrina s-a fixat în special în raport cu creația lui, în polemici zgomotoase. Și tragediile corneille-ne (în primul rând Cid-ul) se abat destul de la  canoanele viitoare, așa încât socotit în general clasic, autorul este în realitate unul din ereticii cei mai importanți, original cu măsură, dar validând și el câteva din principiile diriguitoare ale clasicismului.


File:Jean-Baptiste Racine.PNG


Jean Racine - 1639 - 1699



Socotit poetul tragic prin excelență al secolului, Racine (1639 – 1699) a dobândit notorietatea deplină cu Andromaque (1667), urmată de Britannicus (1669), Bajazet (1672), Phedre (1677), dintre cele mai importante. După o destul de lungă pauză în răstimpul căreia a fost numit istoriograf al regelui și s-a ocupat exclusiv cu știința istorică, el a reapărut ca autor tragic în 1689 cu Esther, apoi în 1691 cu Athalie. Schimbând aria de inspirație dinspre mitologie și istorie înspre subiectele biblice, Racine rămânea totuși în acelașii registru al analizei psihologice de mare eleganță, al expresiei poetice inegale, uneori debitoare manierismului salonard, dar în momentele cele mai bune atingând emoția estetică de mare calitate.





File:Molière Mignard Chantilly.jpg


Jean-Baptiste Poquelin - Molière -1622 - 1673
Pictură de Pierre Mignard (1612 - 1695)





Cariera de comediograf a lui Moliere (1622 – 1673) a mers paralel cu cea de  actor comic, atu care-l apropie cumva de Shakespeare, fiindcă tot ca și acela, a  izbutit (dincolo de geniul pe care l-au avut amândoi) o înțelegere din adânc a problematicii contemporane din contactul cu publicul, pe de o parte, iar pe de  alta a știut să folosească în dramaturgie mijloacele cele mai adecvate ale  teatrului, ale spectacolului, construcția pieselor sale, ritmul desfășurării, efectele comice având o expresivitate greu egalată în dramaturgia universală. Comicul farselor lui era foarte gustat de Curte, dar satira profundă din Tartuffe (1669) sau din  Mizantropul (1666), picturile caracterologice așa de adevărate din Prețioasele ridicole (1659), Burghezul gentilom (1670), Femeile savante (1672) etc  i-au atras ostilitatea cercurilor influente ale nobilimii și clerului și persecuții ruinătoare în ciuda chiar a favorurilor lui Ludovic al XIV-lea.


File:Jean de La Fontaine.PNG


Jean de La Fontaine 1621 - 1695

Portret de Hyacinthe Rigaud



Ca și Moliere, La Fontaine (1621 – 1695), aducea, în ciuda „clasicității” sale, un gust mai apropiat de natură în general și de natura omenească în special, decât de constrângătoarele reguli. O limbă savuroasă, o cunoaștere ascuțită a  slăbiciunilor omenești, o veselă grădină zoologică acoperind aceste cusururi și slăbiciuni vor face din Fabulele sale, apărute cu începere din 1668, microuniversuri fermecătoare de analiză morală, spuse cu măsura clasică și cu surâsul îngăduinței pe buze.




Marie-Madeleine de La Fayette (1634 - 1693)






Dorința de cunoaștere în adâncime a naturii umane, cultivată la școala  conversației fine din saloanele epocii, a dat secolului clasic francez romancieri și  epistolografi, mai cu seamă femei, de renume european, ca autoarea romanului Principesa de Cleves (1678), Doamna de  La Fayette (1634 – 1693), precursoare a romanului francez de analiză, sau Doamna de Sevigne  (1626 – 1696), ale cărei Scrisori (1726) rămân un model al genului, un fel de cronică foarte spirituală a  timpului „Regelui – Soare”.


File:Marquise de Sévigné.jpg

Marie de Rabutin-Chantals, Marquise de Sévigné  1626 - 1696

portret de Claude Lefebvre (1632 - 1675)- Muzeul Carnavalet







Pe de altă parte, din acelașii imbold lăuntric a pornit și literatura moraliștilor vremii, observatori ale moravurilor și caracterelor, emițând maxime de extremă concizie și eleganță pentru a concretiza adevărurile unei lumi care dorea  universalitatea normelor sale morale, ca și a celor estetice. Printre ei, ducele de la Rochefoucauld, cardinalul de Retz și cel mai autentic autor de caractere,  La  Bruyere. Pornind de la traducerea  Caracterelor  lui Teofrast, interesat în cea mai  mare măsură din firea omenească. La Bruyere a lăsat cea mai vie imagine a societății sale prin Caracterele sale (1688), rod al propriei capacități de observație și analiză.



File:Jacques-Bénigne Bossuet 1.PNG

Jacques-Bénigne Bossuet  (1627 – 1704)

Portret de Hyacinthe Rigaud



Louis Bourdaloue (1632-1704).






File:Blaise Pascal Versailles.JPG


Blaise Pascal (1623-1672)

Pictor anonim







Oratoria de amvon va cunoaște cu Bossuet și cu Bourdaloue o maximă strălucire. Iar cu Pascal (1623 – 1672), literatura se îmbogățea (în Provinciales și în  Pensees) cu investigația înfrigurată a propriei ființe pornite în căutarea adevărurilor spirituale. Așa cum spune, Descartes cu Discours de la methode (1637) a deschis calea cunoașterii raționale în acest secol îndrăgostit de rațiune,  în vreme ce Pascal, om de știință strălucit, întregea universul trăirilor interioare cu  alte direcții, mai personale, mai dramatice.



File:Frans Hals - Portret van René Descartes.jpg

René Descartes (1596-1650)

Portret de Frans Hals - muzeul Louvre - sala Richelieu




Așa cum Renașterea a crescut și s-a difuzat din centrul ei italian și celelalte țări ale Europei au primit răsunetele ei uneori cu o sută de ani întârziere, tot așa  clasicismul a pornit din Franța, producând interesante și particulare reacții în  alte țări ale continentului. Fără îndoială, individualismul englez n-a îngăduit nici  acum (nici mai târziu), formarea unui curent clasic coerent, cu trăsături foarte acuzate, puțini fiind autorii care, acceptând estetica imitației modelelor antice, să primească a se supune regulilor atât de stricte ale clasicismului francez.


Italia a rămas în secolul XVII tributară  tendințelor Renașterii târzii, iar Spania va trăi atunci maxima sa strălucire barocă.



File:J-Dryden.jpg

John Dryden (1631-1700)

Pictor James Maubert


File:Alexander Pope by Michael Dahl.jpg


Alexander Pope (21 May 1688 – 30 May 1744)

Pictură de Michael Dahl - Galeria Națională - Londra




De la Dryden  (1631 – 1700), la Pope  (1688 – 1744), atât ca teoreticieni cât și ca scriitori, s-au înregistrat succese ale doctrinei clasicizante aproximative,  evoluând dinspre secolul XVII al disputelor religioase spre secolul XVIII, marcând  stabilizarea stărilor de lucruri de pe insulă. Amândoi au tradus clasici greci și latini, amândoi au cultivat genurile caracteristice, Dryden – dramaturgia și satira politică, Pope afirmându-se mai cu seamă ca autor satiric și moralist. De fapt  legăturile cele mai strânse ale Angliei cu Franța filozofică și literară s-au dezvoltat în secolul XVIII.


Tot așa, în statele germane, influența Franței a predominat în prima parte a secolului XVIII, provocând reacții extrem de interesante și foarte pozitive. Căci față de Gottsched, omul de teatru și teoreticianul care voia să răspândească în lumea germană imitația doctrinei autorilor francezi, au intervenit, schimbând sensul evoluției, Lessing, Herder, Goethe, Schiller și alții, găsind drumul spre  o literatură germană cu rădăcini  naționale, dincolo de orice poetică a imitației. Neoclasicismul de la sfârșitul secolului XVIII german, la care au subscris și Goethe și Schiller și Holderlin, este cu totul altceva decât o etapă de simplă influență străină.

 File:Johann Christoph Gottsched.jpg

Johann Christoph Gottsched ( 1700 – 1766)

Pictor anonim - Universitatea din Leipzig




File:Gotthold Ephraim Lessing.PNG

Gotthold Ephraim Lessing

Pictură de
Anna Rosina de Gasc (Lisiewska) -  Colecția Gleimhaus Halberstadt