Platon (stânga) și Aristotel
Celebra pictură a lui Rafael - Școala din Atena (Școala filozofică din Atena)
Filozofia platonică și neoplatonică (primul text complet al operelor lui Platon a ajuns în Italia în 1423, adus de savanții bizantini) au devenit sursa principală de idei, teme, mituri și simboluri care au alimentat nu doar gândirea umaniștilor, ci și literatura și artele. Este explicabil dacă ne gândim că pe lângă frumusețea poetică și misterioasă a miturilor platonizante, atracția venea și din faptul că intelectualii Renașterii (majoritatea lor) erau oarecum rezervați față de doctrina lui Aristotel, pe a cărui operă biserica romano-catolică întemeiase edificiul scolastic. Mai era, desigur, și iluzia că folosirea filozofiei platonice (și neoplatonice) însemna o activitate creatoare liberă, neîngrădită de dogme.
TEMELE principale ale platonismului au fost reluate și disputate în chipul clasic al „dialogului” mai întâi în cadrul Academiei platonice din Florența, sub conducerea lui Ficino, cu participarea lui Lorenzo Magnificul, Angelo Poliziano, Pico della Mirandola, Cristoforo Landino și a multor altor știutori întru cultură grecească și platonism. De aici, un întreg stil al dialogului se formează și se răspândește în Europa. Curțile italiene vor adopta, după Florența, moda elegantă și meșteșugită a dialogului, mai cu seamă a celui despre iubire, temă fundamentală a filozofiei lui Platon, expusă în BANCHETUL, tradus și comentat de Ficino și cunoscând în versiunea aceasta o audiență enormă.
După admiratorii și discipolii lui Ficino care au întocmit și poeme pentru a răspândi doctrina maestrului, un adevărat val de dialoguri despre iubire se abate asupra Italiei în secolul XVI, dintre care singur acela al lui Leone Ebreo constituie opera unui gânditor adevărat.
Leone Ebreo
Baltasare Castiglione
Pietro Bembo (portret de Tițian)
Opera
lui Castiglione nu este dedicată exclusiv iubirii, care intră, printre
alte calități necesare, în alcătuirea curteanului desăvârșit, așa cum îl
înțelegea curtea de la Urbino, în acest manual de hristoitie rinascimentală, slujită de un stil compus după regulile cele mai stricte ale oratoriei umaniste.
Gli Asolani de Pietro Bembo, cardinalul-poet începător al manierismului petrarchizant în literatura italiană și europeană, arată o înfățișare poetică mai coerentă și o mai unitară preocupare platonizantă, lucrarea urmărind să-i ajute pe cei ce călătoresc pe marea dragostei, în aceeași formă devenită clasică, a dialogului. Și aleasa prosă despre iubire este întreruptă din când în când de câte un sonet, care vine să ilustreze în chip elocvent preluarea de către Bembo a unor tipice modalități stilistice din poezia lui Petrarca, în special amestecul contrariilor.
Ideile platonizante au pătruns în Franța și au găsit o binevoitoare audiență chiar la primii umaniști. Dar cea care a realizat opera de patronare generoasăa literaturii în general și a literaturii platonizante în special a fost sora regelui, Marguerite de Navarre (1492 - 1549), discipolă a lui Leonardo da Vinci în anii în care acesta a fost oaspetele regelui la castelul de la Cloux și a ținut prelegeri de filozofie platonică. De aceea, opera majoră a Margueritei, HEPTAMERONUL, este mult mai puțin imitație boccacescă și mai mult adaptare galică a dialogurilor despre iubire devenite clasice la curțile italiene. Căci între cele zece personaje care narează, unul singur e socotit îndrăgostitul perfect, Dagoucin, ale cărui comentarii despre iubire au gravitatea și noblețea cuvenită înțelesului superior dat de doctrina platonică acelui sentiment. Ca autoare și patroană a umanismului și reformelor, Marguerite de Navarre este o figură ilustră a renașterii franceze și a fost numită de către Samuel Putnam (Samuel Putnam 1892 - 1950 a fost un renumit translator și profesor al interpretării limbajului „îndrăgostiților” din operele literare ale Renașterii ) ca fiind „prima femeie modernă”.
Marguerite de Navarre
Cu o nuanță morală și politică, ideile platonizante au rodit și în Spania, și în Anglia. În Anglia au pătruns prin prima generație de umaniști care și-au făcut specializarea chiar la sursa florentină (William Grocyn, profesor de greacă la oxford, studiase doi ani la Florența, iar Thomas Linacre fusese câtva timp profesor chiar copiilor lui Lorenzo Magnificul). Iar Thomas Morus (1478 - 1535) s-a inspirat pentru faimoasa sa lucrare UTOPIA (1516) atât din LEGILE, cât și din REPUBLICA lui Platon.
Gli Asolani de Pietro Bembo, cardinalul-poet începător al manierismului petrarchizant în literatura italiană și europeană, arată o înfățișare poetică mai coerentă și o mai unitară preocupare platonizantă, lucrarea urmărind să-i ajute pe cei ce călătoresc pe marea dragostei, în aceeași formă devenită clasică, a dialogului. Și aleasa prosă despre iubire este întreruptă din când în când de câte un sonet, care vine să ilustreze în chip elocvent preluarea de către Bembo a unor tipice modalități stilistice din poezia lui Petrarca, în special amestecul contrariilor.
Ideile platonizante au pătruns în Franța și au găsit o binevoitoare audiență chiar la primii umaniști. Dar cea care a realizat opera de patronare generoasăa literaturii în general și a literaturii platonizante în special a fost sora regelui, Marguerite de Navarre (1492 - 1549), discipolă a lui Leonardo da Vinci în anii în care acesta a fost oaspetele regelui la castelul de la Cloux și a ținut prelegeri de filozofie platonică. De aceea, opera majoră a Margueritei, HEPTAMERONUL, este mult mai puțin imitație boccacescă și mai mult adaptare galică a dialogurilor despre iubire devenite clasice la curțile italiene. Căci între cele zece personaje care narează, unul singur e socotit îndrăgostitul perfect, Dagoucin, ale cărui comentarii despre iubire au gravitatea și noblețea cuvenită înțelesului superior dat de doctrina platonică acelui sentiment. Ca autoare și patroană a umanismului și reformelor, Marguerite de Navarre este o figură ilustră a renașterii franceze și a fost numită de către Samuel Putnam (Samuel Putnam 1892 - 1950 a fost un renumit translator și profesor al interpretării limbajului „îndrăgostiților” din operele literare ale Renașterii ) ca fiind „prima femeie modernă”.
Marguerite de Navarre
Cu o nuanță morală și politică, ideile platonizante au rodit și în Spania, și în Anglia. În Anglia au pătruns prin prima generație de umaniști care și-au făcut specializarea chiar la sursa florentină (William Grocyn, profesor de greacă la oxford, studiase doi ani la Florența, iar Thomas Linacre fusese câtva timp profesor chiar copiilor lui Lorenzo Magnificul). Iar Thomas Morus (1478 - 1535) s-a inspirat pentru faimoasa sa lucrare UTOPIA (1516) atât din LEGILE, cât și din REPUBLICA lui Platon.
Thomas Linacre
Thomas Morus
Cel mai însemnat suport
al ideilor platonizante în extensia lor europeană a constat însă într-o
mișcare poetică ce s-a alimentat din ele, dându-le o putere mai mare de
pătrundere, transformându-le în idei mito-poetice, în imagini.
Poezia, amorțită după sfârșitul lui Petrarca (1374), a găsit în sursele grecești redescoperite sursele de întinerire, de împrospătare. La Florența, Lorenzo de Medici și Angelo Poliziano, deși nu poeți de primă mărime, au făcut să vibreze în versurile lor o retrăire dinăuntru a bucuriei mitului. Erosul ca putere stăpânitoare asupra naturii și omului.Orfeu, Androginul sunt mituri care însuflețesc lirica lui Poliziano, dându-i farmec și tinerețe.
La Michelangelo Buonarroti, sculptor - pictor - arhitect, tema iubirii se răsfrânge într-o natură titanică, genială, căreia lumea ideilor, a absolutului i s-a deschis prin însetata căutare a frumuseții. Contemplarea frumuseții eterne întrupate în forme fizice perfecte și grăitoare despre cea mai înaltă virtute naște în artist iubirea pentru astfel de desăvârșire. Și Michelangelo a văzut perfecțiunea în doi prieteni admirabili, în Tommaso Cavalieri și în Vittoria Colonna, celebrați în atâtea sonete după elevatele tipare ale gândirii platonice. Poate în virtutea ei, în frumusețea lui, în adevărul deplin al amândurora să fi găsit geniul michelangiolesc putința refacerii ființei perfecte, a androginului mitic, a arhetipului nediferențiat din BANCHETUL lui Platon. Pentru marele artist îndrăgostit de eternitate, o astfel de iubire născută din contemplarea frumuseții este o ardere în spirit, un foc ce purifică și renaște și, împreună cu arta, îl proiectează înspre eternitate. Numai astfel poate realiza el triumful asupra elementului greu, asupra pământului, în care pecetea forței creatoare demiurgice s-a imprimat. În lupta între pământ și foc, între materie și spirit, elementul arzător a învins și una din cauzele adânci ale victoriei a fost iubirea.
Michelangelo Buonarroti
Poezia, amorțită după sfârșitul lui Petrarca (1374), a găsit în sursele grecești redescoperite sursele de întinerire, de împrospătare. La Florența, Lorenzo de Medici și Angelo Poliziano, deși nu poeți de primă mărime, au făcut să vibreze în versurile lor o retrăire dinăuntru a bucuriei mitului. Erosul ca putere stăpânitoare asupra naturii și omului.Orfeu, Androginul sunt mituri care însuflețesc lirica lui Poliziano, dându-i farmec și tinerețe.
La Michelangelo Buonarroti, sculptor - pictor - arhitect, tema iubirii se răsfrânge într-o natură titanică, genială, căreia lumea ideilor, a absolutului i s-a deschis prin însetata căutare a frumuseții. Contemplarea frumuseții eterne întrupate în forme fizice perfecte și grăitoare despre cea mai înaltă virtute naște în artist iubirea pentru astfel de desăvârșire. Și Michelangelo a văzut perfecțiunea în doi prieteni admirabili, în Tommaso Cavalieri și în Vittoria Colonna, celebrați în atâtea sonete după elevatele tipare ale gândirii platonice. Poate în virtutea ei, în frumusețea lui, în adevărul deplin al amândurora să fi găsit geniul michelangiolesc putința refacerii ființei perfecte, a androginului mitic, a arhetipului nediferențiat din BANCHETUL lui Platon. Pentru marele artist îndrăgostit de eternitate, o astfel de iubire născută din contemplarea frumuseții este o ardere în spirit, un foc ce purifică și renaște și, împreună cu arta, îl proiectează înspre eternitate. Numai astfel poate realiza el triumful asupra elementului greu, asupra pământului, în care pecetea forței creatoare demiurgice s-a imprimat. În lupta între pământ și foc, între materie și spirit, elementul arzător a învins și una din cauzele adânci ale victoriei a fost iubirea.
Michelangelo Buonarroti
Tommaso dei Cavalieri
Michelangelo Buonaroti - Sonet pentru Tomaso dei Cavalieri
Vittoria Colonna (marchiză de Pescara și poetă)
portret de Sebastiano del Piombo
Ceilalți
poeți ai Italiei rinascimentale, chiar dacă au mai folosit ideile
mito-oetice legate de platonism, n-au mai izbutit închegarea unui
univers poetic atât de dramatic. Căci și la Pietro Bembo, și la
imitatorii săi petrarchizanți, și la Giordano Bruno mai târziu se vor mai întâlni motive platonizante, dar nicăieri nu va mai răsuna totul cu atâta dramatism.
În Franța, poeți mai mărunți (ca Antoine Heroet, bunăoară, din suitaMargueritei de Navarre, care a scris un poem cu titlul „Androginul”) sau mai însemnați, au mânuit cu mai multă sau mai puțină îndemnare, motivele știute, pe urmele lui Bembo și ale petrachizanților. Așa, de pildă, lirica celebrei frânghierițe lyoneze, Louise Labe, este încărcată de convenții platonizante. Iar Maurice Sceve, remarcabil și încifrat poet (tot din Lyon), a publicat, în 1544, printre altele, un ciclu de versuri cu titlul „Delie”, în care mulți exegeți au văzut anagrama cuvântului l'idee, adică a ideii platonice de care era îndrăgostit.
Pleiada avea să dea proprii săi platonizanți (mai puțin Ronsard, de nuanță mai accentuat epicureică) prin Pontus de Tyard și Joachim du Bellay, la care intențiile platonizante se descifrează mai bine: motivul sufletului prins în închisoarea trupului, motivul contemplării directe a ideii frumuseții eterne etc., tratate cu eleganță, dar ca simple convenții.
În Franța, poeți mai mărunți (ca Antoine Heroet, bunăoară, din suitaMargueritei de Navarre, care a scris un poem cu titlul „Androginul”) sau mai însemnați, au mânuit cu mai multă sau mai puțină îndemnare, motivele știute, pe urmele lui Bembo și ale petrachizanților. Așa, de pildă, lirica celebrei frânghierițe lyoneze, Louise Labe, este încărcată de convenții platonizante. Iar Maurice Sceve, remarcabil și încifrat poet (tot din Lyon), a publicat, în 1544, printre altele, un ciclu de versuri cu titlul „Delie”, în care mulți exegeți au văzut anagrama cuvântului l'idee, adică a ideii platonice de care era îndrăgostit.
Pleiada avea să dea proprii săi platonizanți (mai puțin Ronsard, de nuanță mai accentuat epicureică) prin Pontus de Tyard și Joachim du Bellay, la care intențiile platonizante se descifrează mai bine: motivul sufletului prins în închisoarea trupului, motivul contemplării directe a ideii frumuseții eterne etc., tratate cu eleganță, dar ca simple convenții.
Maurice Scève
Pontus de Tyard
Joachim de Bellay
În
Spania, platonismul își croiește un drum destul de îngust și precar
prin desișul strictei dogmastici catolice, înspre umaniști și poeți, și
se arată în imagini specifice mai cu seamă la Fray Luis de Leon (1528 -
1591), traducător din Petrarca și Bembo. La acesta, lumea se înfățișează
ca o operă de artă a Creatorului, desăvârșit muzician și arhitect.
Poetul, stăpân mai cu seamă pe arhitectură și muzică, le amestecă într-o
armonie universală, care răsună de ecouri pitegoreice și neoplatonice.
Fray Luis de Leon
Fray Luis de Leon
Moda sonetului mult gustată în Anglia a produs mulți
și îndemnateci poeți, printre care Daniel și Drayton sunt menționați
pentru că și ei, ca și Maurice Sceve, au dat unor cicluri de versuri
titlurile de DELIA și IDEEA, amintind foarte transparent de convențiile
platonizante. La fel și Edmund Spenser (1532 - 1599), poetul curtean
contemporan cu Sidney și Shakespeare, transformă gândirea filozofului
grec în aceleași convenții de regăsit în mare parte a literaturii
elisabetane.
Poeme de M. Drayton
Edmund Spenser
Poeme de M. Drayton
Edmund Spenser
Platonizant și
petrarchizant, Spenser a studiat filozofia la Cambridge și a cunoscut
bine operele lui Castiglione și Bembo traduse și în Anglia. În poema sa
epică, cunoscută mai degrabă prin tratarea muzicală de către Henry
Purcell - Crăiasa Zânelor (Fairy Queen), se întâlnesc numeroase
semne ale apartenenței sale filozofice. În cartea III, de pildă, apare
grădina lui Adonis, topos mitic, cu sens de ocean al formelor, al
arhetipurilor, din care pornesc toate cele ce intră în lume și în care
toate se întorc. Iar Adonis e misteriosul părinte al tuturor formelor,
etern prin capacitatea de schimbare și perpetuu prin succesiune.
Insistând pe larg asupra acestui episod și introducând și altele de
aceeași natură, Spenser întreprinde în poezie cea mai largă relatare
despre lumea arhetipurilor și raporturile ei cu lumea concretului
senzorial, în spirit platonic din toată Renașterea. De asemenea, cele
patru imnuri, publicate în 1596, sunt închinate unor teme curente din
aceeași sursă, iubirii și frumuseții celeste. Iar în CALENDARUL
PĂSTORULUI, altă operă lirică, a XI-a eglogă cuprinde un dialog pe altă
temă știută, aceea a poeziei ca instinct ceresc și care nu se
dobândește.
Prin toată creația lui, Spenser s-a arătat bun ucenic al platonismului, în spiritul lui Ficino, Bembo și Bruno, ducând mai departe, pe pământ englez, ceea ce devenise acum, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, generalizată tradiție europeană. Și poate ar fi rămas cel mai bun poet dintre elisabetani, dacă William Shakespeare nu l-ar fi aruncat în umbra lui, încercându-și puterile nu numai în dramaturgie, ci și în lirică, și încă într-o lirică intrată pe bătătorite căi : în sonete pe tema iubirii.
Prin toată creația lui, Spenser s-a arătat bun ucenic al platonismului, în spiritul lui Ficino, Bembo și Bruno, ducând mai departe, pe pământ englez, ceea ce devenise acum, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, generalizată tradiție europeană. Și poate ar fi rămas cel mai bun poet dintre elisabetani, dacă William Shakespeare nu l-ar fi aruncat în umbra lui, încercându-și puterile nu numai în dramaturgie, ci și în lirică, și încă într-o lirică intrată pe bătătorite căi : în sonete pe tema iubirii.
În canzonierul
său (căci e o carte de sonete, 154 la număr) Shakespeare a strâns un
întreg univers liric. Pe pretextul unei prietenii pentru un bărbat blond
și al iubirii pentru o femeie oacheșă, „the dark lady”, s-a înălțat un
edificiu unificat de o gândire în consonanță cu întreaga epocă și dând
sonetelor frumusețea unei lumi în sine. Vom găsi în aceste pagini lirice
elementele unei sinteze unice în poezia de la finele secolului XV.
Platon și neoplatonicii, dar și Aristotel și alți dialecticieni ai
naturii și sufletului transpar prin ecranul versului.
Natura ca rezervor de forme și puteri infinite apare în ipostaze majore și minore, de la macrocosm la bobocul de floare. Și omul, făcut din patru elemente disociate, după etica platonică, de jocul elementelor, este prezent, actant în conflictul care se schițează. Cîci eroul liric al sonetelor, titan al Renașterii, nu rămâne înăuntrul ordinii individualului, ci se înalță până la marile dimensiuni ale existenței. În dezacord cu vremea lui și cu oamenii care nu-i pot înțelege geniul, cu întocmirea lumii, atât de imperfectă, cu propriile sentimente, el se împotrivește ca un gigant, stihiei înseși a timpului (in war with time - sonet XV). Distrugător de forme, timpul „fără oprire” (never resting Time) duce totul spre ruină și pierzanie, chiar și pe acele ființe desăvârșite pe care eroul le iubește tocmai pentru perfecțiunea lor. De aceea el încearcă ieșirea celui iubit de sub tirania timpului, prin soluții menite să-l salveze de la ruină și să-l nemurească. Posteritatea biologică este prima modalitate a renașterii: urmașii vor duce mai departe frumusețea. Apoi în opera de artă a creatorului rămâne imaginea celui iubit, neatinsă de dintele timpului, spune eroul, motivând conștiința propriei genialități, ca într-un „exegi monumentum” (de exemplu , sonetul LIV). Dar asta pentru că dragostea artistului, a creatorului, atinge pragul cel mai de sus al trăirilor, dragostea lui nu cunoaște moartea și înfrânge timpul. El și cei iubiți în perfecțiune ating, prin puterea geniului său, o refăcută unitate originară (sonetul LIII).
Dar aceste trepte ale sustragerii din contingent, din imperiul timpului distrugător nu sunt altele decât treptele procesului de cunoaștere a frumuseții și manifestărilor dragostei din același BANCHET al lui Platon, atât de familiar Renașterii. Este încă o mărturie a răspândirii acestei filozofii eliberatoare pentru spiritele care, ieșind din evul mediu și din scolastică, au aspirat spre o gândire laică, mai liberă, deschizătoare de alte orizonturi.
Nu în adoptarea unor idei ale filozofiei platonice stă însă valoarea liricii shakespeare-iene, ci, în filozofia de titan rinascimental a poetului, în filozofia activă învățată din observația naturii, din practica dramatică a vieții și creației proprii, din confruntarea gândului său neobosit, genial, cu realitatea, cu contemporaneitatea. Rezultatele meditației lirice sunt din această pricină prețioase mai cu seamă în considerarea dramei omului și creatorului, în considerarea nefericirilor și triumfurilor proprii. Înălțându-le în perspectivă filozofică, turnându-le în imagini neașteptate, într-un amestec viu de manierism și originalitate, poetul dă o înnoită expresie lirică dramei umane.
Natura ca rezervor de forme și puteri infinite apare în ipostaze majore și minore, de la macrocosm la bobocul de floare. Și omul, făcut din patru elemente disociate, după etica platonică, de jocul elementelor, este prezent, actant în conflictul care se schițează. Cîci eroul liric al sonetelor, titan al Renașterii, nu rămâne înăuntrul ordinii individualului, ci se înalță până la marile dimensiuni ale existenței. În dezacord cu vremea lui și cu oamenii care nu-i pot înțelege geniul, cu întocmirea lumii, atât de imperfectă, cu propriile sentimente, el se împotrivește ca un gigant, stihiei înseși a timpului (in war with time - sonet XV). Distrugător de forme, timpul „fără oprire” (never resting Time) duce totul spre ruină și pierzanie, chiar și pe acele ființe desăvârșite pe care eroul le iubește tocmai pentru perfecțiunea lor. De aceea el încearcă ieșirea celui iubit de sub tirania timpului, prin soluții menite să-l salveze de la ruină și să-l nemurească. Posteritatea biologică este prima modalitate a renașterii: urmașii vor duce mai departe frumusețea. Apoi în opera de artă a creatorului rămâne imaginea celui iubit, neatinsă de dintele timpului, spune eroul, motivând conștiința propriei genialități, ca într-un „exegi monumentum” (de exemplu , sonetul LIV). Dar asta pentru că dragostea artistului, a creatorului, atinge pragul cel mai de sus al trăirilor, dragostea lui nu cunoaște moartea și înfrânge timpul. El și cei iubiți în perfecțiune ating, prin puterea geniului său, o refăcută unitate originară (sonetul LIII).
Dar aceste trepte ale sustragerii din contingent, din imperiul timpului distrugător nu sunt altele decât treptele procesului de cunoaștere a frumuseții și manifestărilor dragostei din același BANCHET al lui Platon, atât de familiar Renașterii. Este încă o mărturie a răspândirii acestei filozofii eliberatoare pentru spiritele care, ieșind din evul mediu și din scolastică, au aspirat spre o gândire laică, mai liberă, deschizătoare de alte orizonturi.
Nu în adoptarea unor idei ale filozofiei platonice stă însă valoarea liricii shakespeare-iene, ci, în filozofia de titan rinascimental a poetului, în filozofia activă învățată din observația naturii, din practica dramatică a vieții și creației proprii, din confruntarea gândului său neobosit, genial, cu realitatea, cu contemporaneitatea. Rezultatele meditației lirice sunt din această pricină prețioase mai cu seamă în considerarea dramei omului și creatorului, în considerarea nefericirilor și triumfurilor proprii. Înălțându-le în perspectivă filozofică, turnându-le în imagini neașteptate, într-un amestec viu de manierism și originalitate, poetul dă o înnoită expresie lirică dramei umane.
Regina Elizabeth I - portret de autor necunoscut (este intitulat și „Darnley portrait” după ultimul proprietar al tabloului)
