marți, 7 mai 2013

BENVENUTO CELLINI 1500 - 1571







Benvenuto Cellini



La șaizeci de ani, sculptorul Benvenuto Cellini și-a dictat unui copil memoriile. Și-a povestit viața cu conștiința unui mare artist - conștiință pe deplin confirmată de trecerea a cinci secole. Dar omul acesta orgolios, care reproduce liniștit aprecierile entuziaste ale contemporanilor cu privire la plăsmuirile lui din marmură, bronz și aur, nu și-a dat totuși seama că, narându-și fărăr meșteșug deosebit aventurile, fixează un moment al literelor italiene și al memorialisticii universale. Comparația cu Montagne, cu toate deosebirile de finețe și profunzime, arată opoziția tipurilor desemnate de cei doi. Față de analiza de erudit, iubitoare de asociații inteligente a scriitorului francez, Cellini ne oferă narațiunea unei existențe extravertite, explozive, plămădite din pasiuni și acțiune. Culorile violente și spontaneitatea povestirii i-au asigurat locul special într-o epocă în care abundă memoriile oamenilor de acțiune (Montluc) sau ale artiștilor antrenați în acțiune, în războaie și războaie civile.

Cele două părți ale autobiografiei lui Cellini cuprind peste două sute de capitole scurte, care dau povestirii un ritm și o rapiditate adecvate existenței aventuroase a artistului.

Prima parte merge până la maturitate, povestește cum și-a descoperit vocația copilul menit de către  familie muzicii. Primele succese artistice au fost întrerupte și periclitate de numeroasele fugi dintr-un oraș într-altul, la care era constrâns adolescentul violent, gata oricând să pună mâna pe pumnal.

Un episod remarcabil, narat cu multă autosatisfacție, este participarea lui Cellini la apărarea Romei, asediată de către spanioli în 1527. După mai multe fapte de arme, închis cu câteva zeci de soldați în castelul Sant-Angelo, Cellini a comandat artileria care apăra castelul.

Iubirile, răfuiala cu uneltitorii și invidioșii, izbucnirile bruște de demnitate, care îl fac să-și înfrunte protectorii și sunt plătite în câteva rânduri cu închisoarea, alimentează aventurile existenței lui Cellini, intrat în conflict cu papa Paul al III-lea, obține cu greutate îngăduința să plece în Franța, unde, ca și Leonardo da Vinci, se bucură de protecția lui Francisc I. Are însă în curând de luptat cu intrigile sprijinite de o favorită regală.

La reîntoarcerea în Italia, la Florența, alte intrigi, alte înfruntări.

În 1562 artistul sexagenar pleacă din nou în Franța, apoi la curtea ducelui din Pisa. Viața se întrerupe în acest an.

Ca și în jurnalul pe care avea să-l scrie peste un secol englezul Samuel Pepys, autobiografia lui Cellini e revelatoare pentru caracterul autorului ei. Dar asemănători prin spontaneitatea, mergând până la naivitate, cu care se  portretizează involuntar, cei doi memorialiști sunt foarte deosebiți prin temperament și anvergură.

Cellini ne vorbește ca un mare artist conștient de valoarea  excepțională și ca un om al Renașterii, un om în care se ciocnesc contradicțiile, cultivat și superstițios, de o extremă impulsivitate, cu o energie sub presiune ce se cheltuiește în operă și în izbucniri necontrolate.

„Viața” a apărut prima dată la o sută cincizeci de ani de la moartea lui Cellini, în 1728.






Benvenuto Cellini



VIAȚA LUI BENVENUTO CELLINI SCRISĂ DE EL ÎNSUȘI

(La vita di Benvenuto Cellini scritta da lui medesimo)


LXX.  Cu banii asupra mea, am plecat noaptea din Napoli, pentru a nu fi urmărit și ucis, așa cum se obișnuiește pe acolo; cu toate astea, la Selciata, numai datorită dibăciei și vitejiei mele am putut scăpa de câțiva călăreți, care se luaseră după mine pentru a mă asasina. Câteva zile mai târziu, după ce-l lăsasem pe Solosmeo la treburile sale de la Monte Casini, am ajuns într-o dimineață la hanul Adamagni, unde voiam să iau masa; dar în apropiere de han, trăgând cu archebuza în  niște păsărele, pe care de altfel le-am și ucis, m-am rănit la mâna dreaptă cu un vârf de fier  ascițit, care se afla la închizătura armei. Deși nu era cine știe ce de ea, rana părea destul de îngrijorătoare din pricina sângelui care se scurgea din belșug. La han, după ce mi-am pus calul la adăpost, m-am urcat pe un balconaș, unde am dat peste o seamă de nobili napolitani, care tocmai se așezau la masă. Împreună cu ei se afla o tânără femeie, frumoasă cum nu am mai văzut alta vreodată. În urma mea s-a urcat slujitorul meu, un tânăr foarte de ispravă, care ținea în mână o uriașă halebardă; înfățișarea noastră, armele și sângele care curgea îi băgară în sperieți pe bieții gentilomi, făcându-i mai ales să-și închipuie că hanul ar putea fi un cuib de tâlhari; se sculară deci de la masă cu sufletul la gură, rugându-se Domnului să-i ajute. Le spusei râzând că Domnul le-a venit în ajutor, căci îi voi apăra împotriva oricui ar avea chef să-i atace; rugându-i apoi să mă ajute să-mi pansez rana, frumoasa doamnă luă una din batistele sale - brodată din bleșug cu aur - și voi să mă panseze cu ea; întrucât nu primii, o sfâșie pe din două și, cu multă gingășie, mă pansă cu propria ei mână. Dispărând oarecum teama, ne așezarăm oarecum bucuroși la masă. După masă, încălecarăm și plecarăm cu toții odată. Întrucât se mai temeau încă, gentilomii, șireți, mă lăsară să merg înainte cu femeia, iar ei veniră în urmă. La un semn al meu, valetul rămase mai la o parte, în timp ce eu, călare pe frumosul meu căluț, mergeam alături de femeie, vorbind cu ea, bineînțeles că nu despre leacurile pe care le vând spițerii. Ajunsei astfel la Roma, făcând cea mai plăcută călătorie din viața mea. Sosind la Roma, am tras la palatul cardinalului de Medici; m-am închinat în fața respectatei sale luminății și i-am mulțumit din suflet că mi-a dat putința să vin înapoi. L-am rugat apoi să mă scape atât de închisoare, cât și - dacă-i este cumva cu putință - de amenda bănească.

Cardinalul se bucură să mă vadă și-mi spuse să nu mă tem de nimic; după aceea se întoarse către messer Pierantonio Pecci - unul din gentilomii săi, de fel din Sienna - căruia-i ceru să comunice din partea sa comandantului poliției ca nu cumva sî îndrăznească a se atinge de mine. Îl întrebai apoi în ce stare se află cel căruia-i dădusem cu piatra în cap. Același messer Pierantonio îmi răspunse că se afla într-o stare gravă și că aceasta se va înrăutăți din ce în ce, întrucât, aflând că m-am înapoiat la Roma, rănitul spusese că ar voi să moară, numai ca să-mi facă mie încurcături. Auzind aceste cuvinte, cardinalul izbucni în hohote de râs și spuse: Ăsta nu putea găsi altceva mai bun spre a ne dovedi că e din Sienna ! În interesul tău și al meu, adăugă el apoi, întorcându-se spre mine, caută ca patru sau cinci zile să nu te arăți prin Banchi; după asta, poți să te duci unde vrei, iar nebunii s-au decât să moară, dacă asta le e pofta. M-am dus acasă și m-am apucat să termin medalia cu capul papii Clemente, pe care o începusem mai demult; pe reversul ei înfățișasem pacea, sub chipul unei femei înveșmântate în văluri ușoare, ținând în mână o torță, cu care dădea foc unei grămezi de arme, legate împreună în chip de trofeu; tot pe revers mai apărea ușa unui templu, în care se afla Furia, legată cu mai multe lanțuri, iar de jur împrejur se putea citi: Clauduntur belli portae (Să fie închise porțile războiului - latină). În timp ce dădeam zor să termin medalia, cel pe care îl rănisem se vindecă, iar papa nu înceta să întrebe de mine; cum însă îl ocoleam pe cardinalul de Medici (căci ori de câte ori mă întâlnea îmi comanda câte o lucrare importantă, împiedicându-mă astfel să-mi termin medalia), messer Pier Carnesecchi, favorit al papii, își luăsarcina să se îngrijească de mine: cu dibăcie, mă făcu să înțeleg cât de mult dorește papa să lucrez pentru el. Îi răspunsei că numai peste câteva zile îi voi arăta sanctității-sale că nu am încetat niciodată să-l slujesc.






Benvenuto Cellini



LXXVII. După cină, veni un barcagiu, care ne propuse să ne ducă la Veneția; îl întrebai  dacă nu vrea să ne închirieze toată barca, iar el consimți, și astfel rămaserăm înțeleși. A doua zi dis-de-dimineață, încălecarăm ca să ne ducem în port, la câteva mile departe deFerrara; ajunși acolo, îl găsirăm pe fratele lui Niccolo Benintendi, care ne aștepta împreună cu alți trei tovarăși; aveau lăncii, dar și eu îmi cumpărasem din ferrara o frumoasă halebardă. Înarmat până-n dinți cum eram, nu simțeam nici un pic de teamă; în schimb, Tribolo îmi spuse înspăimântat: Domnul fie cu  noi ! Ăștia au venit să ne ucidă ! Lamentone se  întoarse spremine și-mi spuse: Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să te înapoiezi la Ferrara, căci văd că treburile se încurcă. Te rog, Benvenuto, ocolește furia acestor fiare turbate. Haidem înainte, spusei eu, căci Dumnezeu îl ajută pe cel ce are dreptate; veți vedea cum știu să mă ajut singur. Barca asta nu-i oare oprită pentru noi ? Ba da ! răspunse Lamentone. Ne vom urca deci singuri în ea, fără dumnealor, dacă lucrul acesta atârnă de iscusința mea. Dădui pinteni calului și nu-l oprii decât la cincizeci de pași de țărm, când descălecai și înaintai hotărât, cu halebarda în mână. Tribolo se oprise ceva mai înapoi; stătea atât de zgribulit pe cal, încât părea să fie gerul în persoană, în timp ce curierul Lamentone se umfla și sufla ca o vijelie, după cum îi era obiceiul; numai că de data asta, gândindu-se cam care-ar putea fi urmarea unei asemenea drăcovenii, sufla mai abitir ca oricând. Când ajunsei lângă barcă, barcagiul îmi ieși în cale, spunându-mi că cei câțiva gentilomi florentini ar dori să urce cu noi, dacă le-am da voie. Barca e oprită pentru noi, și nu pentru alții, am răspuns eu; îmi pare în mod sincer rău că nu-i putem lua cu noi. Auzind aceste cuvinte, un tânăr viteaz din familia Magalotti spuse: Vom face în așa fel, încât să poți, Benvenuto ! Răspunsul meu nu întârzie nici el: Dacă Dumnezeu și dreptatea pe care o am, împreună cu cerbicia mea, mă vor ajuta, n-o să mă faceți să fac ceea ce vreți voi ! În aceeași clipă, sării în barcă și, întinzând spre el vârful halebardei, grăii: Uite cu ce-am să v-arăt că nu pot ! Întrucât Magalotti pusese mâna pe armă și înainta amenințător, sării pe marginea bărcii și-i trântii o asemenea lovitură, încât, dacă nu se prăbușea la pământ, l-aș fi străpuns dintr-o parte într-alta. În loc să-i vină în ajutor, ceilalți făcură cale întoarsă; și, fiindcă-mi dădui seama că aș putea să-l omor, nu-l mai lovii, ci  îi spusei: Scoală-te, frățioare, ia-ți armele și șterge-o; vezi bine că nu pot să fac ceea ce nu vreau și că ceea ce puteam nu am voit să fac. Îi chemai  apoi în barcă pe Tribolo, pe barcagiu și pe Lamentone, și astfel pornirăm spre Veneția. După zece mile de mers pe Po, furăm ajunși din urmă de acești tineri, care se urcaseră într-o luntre ușoară: când ne depășiră, dobitocul de Pier Benintendi îmi spuse: Hai, repede, Benvenuto; ne mai vedem noi și la Veneția. Du-te că viu și eu, îi răspunsei, ai să ai prilejul să mă vezi îndeaproape. Am ajuns astfel la Veneția, unde m-am sfătuit cu un frate al cardinalului Cornaro, cerându-i să capete pentru mine învoirea de a umbla înarmat; mi-a spus că pot să umblu cât îmi place, căci nu mi se poate întâmpla alteva decât să-mi pierd spada.

Traducere: Ștefan Crudu



Francisc I - medalie de Benvenuto Cellini