luni, 8 aprilie 2013

MASCARADA ANARHIEI de P.B.Shelley - poem scris cu prilejul masacrului de la Manchester






Percy Bysshe Shelley 1792 - 1822

 
 


Dormeam sub a Italie zare
Când de departe dinspre mare,
Veni un glas care-mi deschise
Al Poeziei drum de vise.



Pe drum, Omorul întâlnii.
Se-asemăna cu Castlereagh
- Aceeași mască - ochii răi
Și-n urma lui, șapte potăi.




Ce mai umflate burduhane
Aveau spurcatele lighioane !
El le dădea, la fiecare
Bucăți de inimă, pe care
Le lua din pelerina-i mare




Apoi, văzui Înșelăciunea.
Purta o blană, spurcăciunea,
Plângea - și lacrimile ei
Se prefăceau, căzând, în stei.


Copiii care se jucau
În preajmă-i, creerii-și zdrobeau
Crezând că lacrimile-aceste
Sunt juvaere de poveste.




Cu Biblia împopoțonată,
Fățărnicia blestemată
Mi se-arată apoi, umil,
Călare pe un crocodil.


Și în această mascaradă
Sosiră monștri - o grămadă,
Cu măști de popi bătând mătănii,
Cu măști de crâncene dihănii.


Pe un cal alb, veni apoi
Și Anarhia, crunt strigoi
Cu fața pală, ca de ghips,
Ieșită din Apocalips.


Purta un sceptru și-o coroană
Pe fruntea-i fără de prihană
Scria: ”Sunt Dumnezeu și Rege
Și totodată, aspră Lege !”


Trecea cu pasul ei regesc
Peste pământul englezesc
Și înneca în bălți de sânge
Supusele mulțimi nătânge.

Purtând însângerate flinte,
Oștenii o- nsoțeau cuminte,
Și tropăiau avan pe cale,
În slujba Majestății sale.


Treceau prin țară zgomotoși
Triumfători și arțăgoși,
Parcă băuseră-o licoare
De sânge și de disperare.

Trecând prin sate și orașe,
Această oaste nărăvașe
Cu totu-n cale nimicea,
La Londra iată c-ajungea.


Când cetățenii, stând la pândă
Cumplitul strigăt de izbândă
Al Anarhiei - auziră,
Cu toții-n case-ncremeniră.


O-ntâmpinară doar tâlharii,
Cu mare pompă, mercenarii
În strună îi cântară: „ Rege,
Ne ești și Dumnezeu și Lege !”

„Te-am așteptat să vii, stăpâne,
Atotputernic. N-avem pâne,
Ni-i rece spada, punga plânge,
Ci dă-ne glorie, aur, sânge !”


Și, ploconindu-i-se, popii,
Avocățeii, epitropii,
Îi murmurau încet, mereu:
- „Ești pravilă și Dumnezeu !”


Apoi strigară-n cor, cucernic:
- Mărite Domn atotputernic,
Jurăm credință numai ție,
Blagoslovită Anarhie !”


Iar Anarhia le rânji
Și fiecărui, mulțumi,
De parc-ar fi urmat o școală
A bunelor purtări regale.


Avea, într-adevăr, temei
Să creadă că sunt ale ei
Palatele și-al lor tezaur,
Ca și hlamida cea de aur.


Dădu poruncă bietei trupe
Ca turnul Londrei să-l ocupe.
Apoi vru să convoace-n grabă
A Parlamentului tarabă.


Când, înapoia ei, deodată
Se auzi un glas de fată.
Ea se numea Nădejdea, însă
Părea nenorocită, plânsă:

- „ Mi-e tată Timpul, un moșneag
Ce umblă gârbov, c-un toiag.
A-mbătrânit de când așteaptă
O zi mai limpede, mai dreaptă.


Avea copii nenumărați
Acum, sunt toții îngropați.
Doar eu i-am mai rămas pe lume.
Blestem, blestem fără de nume !”

Spunând aceasta se-aruncă
În fața trupei și-așteptă
Să treacă-n drum Fățărnicia
La braț cu Crima și-Anarhia.


Deodată-ntre dușmani și ea
Un fel de ceață se stârnea,
Un abur palid la-nceput
Un licăr blând, abia văzut


Pân-ce deodată, ca și cum
Uriașe namile de fum
S-ar fi stârnit, înfășurate
În fulgere nemăsurate,


Crescu o stranie arătare,
În straie mai strălucitoare
ca solzii viperei. Zbura
Cu aripi limpezi, ca de nea.


Pe creștet i se odihnea
O minunată albă stea
Iar dintre pene, o lumină
Ploua mereu, diamantină.


Trecea cu pas ușor, de vânt
Deasupra greului pământ
Și oamenii, deși simțeau,
Cu ochii lor - nu o vedeau


Cum florile răsar în Mai
Și-n noapte-al stelelor alai,
Cum valuri cresc sub pas de vânturi,
Stârnea în cale-i gânduri, gânduri.


Mulțimea sta, înmărmurită
Privind Nădejdea, liniștită,
Care trecea nepăsătoare
Prin bălți de sânge și sudoare.


Și Anglia tot asvârlea
Țărână pe țărâna grea.
Și calul Morții, crunt ca vântul,
Fugind amesteca pământul
Cu ucigași în urma sa.


Iar bolțile se-nvolburară
Și-atunci în aer răsunară
Aceste vorbe de mânie,
De teamă și de bucurie.


Parcă Pământul îndârjit
Ce-ai Angliei fii i-a zămislit
Ar fi simțit sângele lor
Pe al său chip fremătător


De mamă-ndurerată, și
Ar fi făcut din stropii vii
Cuvinte tari, necruțătoare
Și inima-i ar fi spus, tare:


Fii ai Angliei glorioase,
Dârji, cu gânduri luminoase,
Bravi eroi, nu din zapise
Ci din hronice nescrise.


Ridicați-vă, cumpliți,
Aprigi lei din somn treziți,
Făr-de număr, oastea mea,
Lanțul îl vei sfărâma,
Sunteți mulți, ei sunt câțiva !


Ce e Libertatea ? - Voi
Știți ce-i traiul de nevoi, -
Știți prea bine ce-i sclavia,
Foametea și sărăcia.


Să muncești și să primești
Doar atât cât să-ți hrănești
Mădularele robite
De tirani și ostenite.


Pentru că sunteți ai lor,
Plug, unealtă și topor,
Pentru ei le mânuiți
Să-i feriți și să-i hrăniți.


Trai de robi înseamnă-a-ți ști
Pruncii bolnavi, pirpirii,
Goi în crivățul cumplit
(Cât vorbesc, poate-au murit).


Mai înseamnă să râvnești
Resturile boerești
Date câinilor ce cresc
La conacul ciocoiesc.


Mai înseamnă cruntă trudă
Pentru patima zăludă
A cumplitului balaur
- Duhul galbenului aur.


Banul ăsta de hârtie
- Diplomă de sărăcie,
În zadar vă socotiți
Mai bogați când îi primiți.


Sclav înseamnă neputință.
Suflet fără de voință,
Devenind, prin vreri străine
Tot ce alții fac din tine.


Când, în fine, cutezați
Glasul slab să-l ridicați
Vin cu bâtele la voi
Să vă sfarme în noroi.


Sclav înseamnă să fii tare
Și-nsetat de răzbunare
Dar cu mâinile în sân,
Lângă crâncenul stăpân.


Păsărelele se-ascund
După zbor, în cuib afund,
În furtună, stă jivina
Și-și păzește vizuina.


Porcii și catârii cresc,
Se hrănesc și se-nmulțesc.
Are-o casă fiecare
Doar englezul meu nu are !


Da, aceasta e sclavie !
Nicio fiară din pustie
Sau din funduri de pădure
N-ar putea să o îndure.


Însă Libertatea, ce-i ?
De-ar putea răspunde, ei,
Sclavii, îngropați de vii,
Toți tiranii n-ar mai fi !


Nu-i o umbră trecătoare.
Nici o vorbă sunătoare,
Libertatea - cum pretind
Trântorii care vă mint.


Ea e pentru muncitor
Pâinea scoasă din cuptor,
Și-așternută pe o masă,
Într-o casă luminoasă.


Ea înseamnă straie, hrană,
Pentru gloata cea sărmană.
- Liberă nu poate fi
Țara cruntei sărăcii -
Anglia - din astă zi !


Libertatea îl oprește
Pe bogat când schingiuiește
Pe sărac și îl ridică
Pe sărac din crunta-i frică.


De aemeni, Libertatea
Este pentru toți dreptatea
Legilor, ce nu se vând
Ca în Anglia - oricând.


Libertatea-i înțeleaptă.
Omul liber nu așteaptă
Să-l trezească cel de sus
Pentru adevărul spus.


Libertatea-nseamnă Pace.
Eanicicând nu se preface
În măcel - cum alianța
Despoților vru în Franța.


âOricât sânge englezesc
Ar vărsa, nu izbutesc
Să te stingă Libertate,
Flacără de zări curate !


Ești iubirea. Te urmară
Ca pe Christ, ți se-nchinară
Cei aleși. Aceia dau
Celor liberi tot ce au


Sau își schimbă-n arme noi
Tot ce au și duc război
Cu războiul, bogăția
Și cu forța lor - hoția.



Poezie, gând, știință,
Tu le dai pe rând ființă,
Luminând cu ele viața,
Risipind din suflet ceața.


Vorbele nici nu pot spune
Câtă dulce-nțelepciune,
Câtă darnică iubire
E în apriga ta fire.


Văd unindu-se ca frați,
Oameni liberi, neînfricați,
Într-un colț al Angliei mele
Cu ogoare și vâlcele.


Martorii unirii voastre
Fi-vor bolțile albastre
Și pământul înverzit
Peste care ați pășit.


Din unghere depărtate,
Din orașe și din sate,
De oriunde viețuiesc
Pe pământul englezesc
Oamenii care muncesc,


De prin temniți și-ateliere
Unde strigă de durere
Și de trudă, oameni mulți,
Prunci, femei, moșnegi, desculți.


Și de pretutindeni unde
Viața omului se-ascunde,
Unde zi de zi e luptă
Crâncenă, neîntreruptă.


Chiar din tristele palate
Din care arar străbate
Zvonul supărărilor,
Lin ca briza mărilor.


Închisori de lux și-avere
Unde simt puțini durere
Pentru cei ce pătimesc -
Și-atunci, frații lor pălesc.


Unde cei care îndură
Chinurile, văd cu ură
Cum stăpânul îmbuibat
Pune țara la mezat.


Din aceste locuri multe
Vor veni ca să v-asculte,
Oameni liberi, proclamând
Libertatea pe pământ.


Vorba voastră simplă, dură
Vă va fi ca o armură
Ca o sabie va fi,
De dușman vă va feri.


N-au decât săși năpustească
Oastea lor neomenească
Aprigii tirani turbați
De furtună măturați.


N-au decât, sosind puzderie.
Cu năpraznică-artilerie
Și cu ucigașe arme
Liniște-n văzduh s-o sfarme.


N-au decât să își îmbete
Crâncenele baionete
Cu al Angliei sânge viu,
Dornici, lacomi de pustiu.


N-au decât venind călare
Să-și rotească, lucitoare,
Iataganele de moarte -
Spectre albe și deșarte.


Voi, stați dârji și neclintiți
Ca pădurea, liniștiți,
Cu privirile-ațintite
Spre dușman, nebiruite.


Panica, mai iute-n pași
Decât caii nărăvași
Nu vă turbure de fel
Rândurile de oțel.


Și chemați în ajutor
Legile, - judecător
Între voi și crunta oaste
Purtătoare de năpaste.


Ale patriei voastre legi
Care-au mai rămas întregi
Dintr-o vreme de dreptate
Glăsuiesc de Libertate !


Cei ce, primii, vor lovi
Țara-mi liberă, vor fi
Judecați ne-nduplecat
Pentru sângele vărsat.


N-au decât, de-or cuteza,
Să se-apropie de ea,
Ucigând, măcelărind,
După crâncenul lor jind.


Voi, rămâneți nemișcați,
Fără teamă și vegheați
Până ce, de-atât omor
Stinge-se-va furia lor.


S-or întoarce-atunci de zor
Pe la locurile lor,
Rușinați, purtând pe față
Pete hâde de roșeață.


Ale Angliei femei
S-or feri pe drum de ei.
Ei, se vor feri să-i vadă
Cineva, trecând pe stradă.


Iar măcelul rușinos
Va fi semnul grandios
Al erupției cumplite,
De departe auzite.


Și atunci, s-or auzi
Vorbele acestea vii,
Pretutindeni, dând de știre
A sclaviei prăbușire:


”Ridicați-vă cumpliți,
Aprigi lei, din somn treziți,
Făr'de număr, oastea mea,
Lanțul îl veți sfărâma,
Sunteți mulți, ei sunt câțiva !”

(1819)


traducător - Petre Solomon

File:Dreadful Scene at Peterloo.png