Margaret Eleanor Atwood născută la 18 noiembrie 1939 la Ottawa - este o poetă canadiană, nuvelistă și critic literar, eseistă și o luptătoare pentru păstrarea mediului înconjurător.
A studiat la Universitarea din Toronto şi Radcliffe College.
Laureată a mai multor premii literare (Guggenheim –1966 şi Governor General’s Award, Canada – 1968)
Lucrări poetice: The Circle Game (1974), You are Happy (1974).
Romane: The Edible Woman (1969), Surfacing (1972), Lady Oracle (1976).
Critică: Survival (1972).
TOTEMURILE
De ce oare mi-i ticsită mintea
cu totemuri sau cu oase ?
De ce văd în beznă
aruncate pieile, feţele aninând
fără mişcare ?
Odată, într-un loc mai cald,
le-am privit cum dănţuie,
un veşmânt calm le era dănţuiala;
cerbul avea copitele de lână,
şarpele părea un balaur în dimineaţă;
însă-am adormit şi i-am uitat.
Şi-n noaptea aceea lungă
furişându-se, animalele ieşit-au
prin vizuinile ochilor mei orbi;
şi s-au dus într-altă partea-a pădurii,
lăsând în urmă-le măştile.
ÎNSEMNĂRI DIN FELURITE TRECUTURI
Naufragiată undeva şi împotmolită aici, pe-un balansoar cenuşiu-albastru şi după ce m-am deprins oarecum deosebirilor de presiune stau şi privesc la ceea ce-n revărsatul zorilor căzu în năvod: solìi dintr-un mai aspru tărâm. Mă legănam în ziua cenuşiu-albastră pe când sub mine vietăţile celor mai adânci genuni ale oceanului înoată departe sub însăşi amintirea soarelui şi lunii aducătoare de maree: unele dintr-însele plăpânde, altele rele cu àcele toate-mplătoşate în pielea aceea blindată al cărui nume e-un grai; camuflaj de reci lumini, semnale minunate, care-nşeală prada ori fulgeră reţele de-nştiinţări transmise prin măruntaiele-adânci ale mării doar de la unul la altul. Câştigat-am ochi şi plămâni, sau libertatea să osebesc dimineaţa de noapte să respir. Pierdut-am o electrică-nţelepciune prin subţiraticul aer hoinar ? Spălate pe mal cuvintele zac terminate, sfâşiate de călătoria în sus către suprafaţa cenuşiu-albastră, schimbătoare: înţelesurile odinioară vii şi fosforescente se şterg şi pier acum în mâinile mele Încerc dar nu pot dezluşi.
DUPĂ CE M-AM RUPT ÎN BUCĂȚI
Cu ce-ncordată atenţie te urmăresc lipind şi cosând şi potrivindu-mă din nou laolaltă. Creierul meu a fost o păpuşă spartă, i s-a fărmat inima de-atâtea greşite planete mecanice, pendule şi ochi de sticlă zornăiţi pe sârmă care bâltâcăie şi totuşi conştiinţa mi-i tare, golită, o cunoaştere albastră sub care poţi să umbli, fără a-ţi da seama că eşti singurul gând legănat în ţeasta mea de păpuşă, cer boltit, secată fântână întoarsă, o lipsă de anotimpuri rotite ce-ar putea ţine înecul într-un gol mai adânc decât apa. Dar neştiutoarele riscuri sau tocmai de aceea poate mi-atingi capul universul în ţăndări iată luna şi soarele se-nalţă, se-ntind şi apun iarăşi deasupră-ne aşa cum se cuvine în vreme ce gâtul mi se suceşte dres de-ndemânatecele-ţi degete.
O NOAPTE ÎN MUZEUL REGAL DIN ONTARIO
Cine m-a-ncuiat în acest creier de piatră scornit de mână de om şi-n care vremuitul stâlp scrijilat cu totemice embleme întinde un deget tocit către domul de mozaic bizantin. Pe sub această-mpodobită tigvă aurie rătăcesc printre cioburi de zei, printre monede fără luciu, printre gesturi îmbălsămate rânduite cronologic, uitându-mă să văd unde scrie ieşire ci în pofida diagramelor de la fiece colţ, vopsite în roşu: eşti aici labirintul mă ţine învârtindu-mă-n jurul bufetului, toaletelor, o serpentină prin marmură Grecia şi Roma, caii de bronz ai Chinei apoi prin faţa măştilor sculptate, de lemn şi blană către cinci indieni mulaţi în ghips care-ntr-o vitrină stau pâlc lângă-un foc prăfuit iar mai încolo, dăm piept cu un schelet de copil conservat în aerul pustiu, ghemuit lângă o oală de lut şi câteva mărgele. Am ajuns îmi spun destul de departe să ne oprim aici vă rog e prea de-ajuns, dar perversul muzeu, coridor după coridor, o neghioabă voce hurducată de-un buton apăsat, îşi repetă-amintirile şi-s târât pân-la capătul puterilor minţii, huiet de ţintirim, şi-s pierdut printre mastondonţi ori mai departe: o scoică fosilă, apoi mostre de roci şi minerale, până şi colosalii colţi descrescând ca nişte vârfuri de ac în mormanele de gunoi astral fluorescent luminate ale geologiei.
E PERICULOS SĂ CITEȘTI ZIARELE
Pe când înălţam castele
frumuseţe-n lădiţa cu nisip
grabnic gropile se umpleau
stârvuri scoase la soare de buldozere
şi pe când mergeam la şcoală
spălat, pieptănat, călcând
pe crăpăturile cimentului sub tălpile
mele detunau bombe.
Acuma c-am crescut mare
şi-s ştiutor de carte şi stau în fotoliu
la fel de calm ca-n sine un proiectil
iar junglele ard, şi sub-
arboretu-i ticsit de soldaţi
numele de pe apăsătoarele hărţi
se prefac în fum.
Eu-s pricina, eu-s o magazie
de jucării chimice, trupul mi-i
un ucigător dispozitiv,
cu dragoste mi-ntind braţele, mâinile mi-s puşti
bunele mele intenţii – cu totul mortale.
Până şi ochii mei pasivi prefac
tot ceea ce privesc în afumătura
alb-neagră a unei fotografii de război,
cum oare
m-aş putea opri.
E periculos să citeşti ziarele.
Ori de câte ori la maşina
mea de scris electrică ating vreo clapă
şi spun ceva despre arborii paşnici
mai explodează un sat.
ANIMALELE DIN ȚARA ACEEA
În ţara aceea animalele
au chipuri de oameni:
ceremonioasele
pisici care stăpânesc străzile
politicos pică vulpea
moartă la pământ, vânătorii
în juru-i stau pironiţi
în tapiserii de politeţe,
taurul, împodobit cu
sânge, hărăzindu-i-se
o moarte elegantă, cu numele-i
pecete pe el, heraldică marcă
deoarece
(când s-a prăvălit
pe nisip, cu spada-n inimă, dinţii
din gura-i albastră păreau omeneşti)
e cu-adevărat un om
până şi lupii purtând zgomotoase
convorbiri în podurile
lor îndopate cu legende.
În ţara asta animalele
au chipuri de
animale.
Ochii lor
fulgeră odată în lumina farurilor de automobil
şi apoi pier.
Morţile lor nu-s elegante,
ele au chipurile
nimănui.
TRADUCERE : Ion Caraion
