miercuri, 25 ianuarie 2012

MIHAIL AFANASIEVICI BULGAKOV - 1891 / 1940





Prozator și dramaturg rus, Bulgakov și-a început cariera ca medic, dedicându-se apoi literaturii și artei teatrale.

O intensă activitate publicistică alternează cu scrierea pieselor de teatru (
Zilele Turbinilor, Locuința Zoikăi, Fuga, Insula purpurie, Cabala bigoților, Suprema fericire, Ultimele zile), a romanelor (Garda albă, Maestrul și Margareta) și a povestirilor (Diavoliada).

Este, de asemenea, autorul biografiei romanțate,
Viața domnului de Moliere.




MAESTRUL ȘI MARGARETA
(Master i Margarita)
    1966 - 1967

Romanul, la care scriitorul a lucrat din 1929 și până aproape de sfârșitul vieții, a fost publicat postum, în revista ”Moskva”,  în 1966 - 1967, și s-a bucurat rapid de un mare succes internațional.

Preluînd motive ca acela faustic și tratându-le parodic, într-o manieră proprie, cu referiri satirice la actualitate, romanul îmbină planurile temporale (acțiunea se petrece, alternativ, în Moscova anilor 1930 și în Yerushalaimul de la începutul erei noastre) și modalitățile de creație, fantasticul, tragicul, liricul, grotescul, ironicul, și meditația filozofică se unesc cu aspectele realiste, spre a compune o operă complexă, cu un profund mesaj umanist.

Fragmentul de mai jos prezintă apariția diavolului (sub chipul iluzionistului Woland) și a acoliților săi în apartamentul lui Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de Varietăți.















Capitolul  7

UN APARTAMENT PUȚIN
           SIMPATIC



- - - - - - - - - -- - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - - - - - - - -

Nu mai putea întârzia în vestiar și își făcu pe dată un plan: să mascheze prin toate mijloacele faptul că devenise atât de uituc și, în primul rând, să-l tragă de limbă pe străin, fără ca acesta să-și dea seama, ce intenționează el, de fapt, să prezinte astăzi pe scena Teatrului de Varietăți a cărui conducere îi fusese încredințată lui Steopa.

La acest gând, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neștearsă de leneșa Grunia, văzu deslușit un individ ciudat, lung cât o prăjină și cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici ! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta). Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniștit la culme, Steopa privi lung în adâncul vestiarului și fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecând și dispărând, un motan negru mătăhălos.
Steopa simți cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

”Ce-i asta ! gândi. Nu cumva sunt pe cale să înnebunesc ? de unde aceste vedenii ?” Aruncă ochii în vestiar și strigă speriat:
- Grunia ! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă ? De unde-i ? Și mai e ceva.
- Nu vă neliniștiți, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu vă  enervați. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plângea că ați tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-ați dat.

Cuvintele acestea sunară atât de neașteptat și de stupid, încât  Steopa își spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme,  se întoarse în dormitor și încremeni în prag. I se ridică părul măciucă, și pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu ședea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglindă din  vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nez-ului sclipind viu, iar celălalt lipsă.Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea, și anume, un motan negru de dimensiuni înspăimântătoare, cu un pahar cu votcă într-o labă și cu furculița, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă marinată, în cealaltă.

Lumina, slabă, și așa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

”Iată, așadar, cum înnebunesc oamenii...” îi trecu prin minte, și, ca să nu cadă, se prinse cu mâinile de uscior.

- Văd că sunteți oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici ? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănțăneau dinții de spaimă. Dar, de fapt, n-aveți de ce să vă mirați; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gât votca, și mâna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

- Și suita asta cere un loc în spațiu, urmă Woland așa încât unul din noi este de prisos în acest apartament.  Și mi se pare că acest cineva de prisos sunteți tocmai dumneavoastră.

- Dumnealor, dumnealor ! cântă cu glas de țap prăjina cadrilată vorbind despre Steopa la plural. În general, în ultima vreme,  dumnealor numai de porcării se țin. Se bețivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziția pe care o au, toată ziua nu fac nimic și nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredințată. Și-i duc cu preșul pe cei mari.

- Folosește aiurea, unde vrei și unde nu vrei, mașina statului ! sări cu pâra motanul, mestecând ciuperca.

Și atunci când Steopa lunecă pe podea, și cu mâna neputincioasă zgârie usciorul, avu loc a patra apariție.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobișnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap și cu un colț care,ieșindu-i din gură, îi sluțea mutra - și așa neînchipuit de hidoasă și de respingătoare. Pe deasupra, avea și părul roșu ca para focului.
- În general, se băgă pe fir tipul nou apărut, nu pricep cum de-a ajuns director - roșcatul vorbea tot mai fonfăit - e director cum sunt eu arhiereu.

- N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punându-și crenvurști în farfurie...

- Asta și spun, fonfăni roșcatul și, întorcându-se spre Woland,  adăugă respectuos: Îmi îngăduiți, messire, să-l arunc afară din Moscova la toți dracii ?

- Zât !! răcni motanul, și blana i se zbârli.

Dormitorul porni să se învârtească în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior și, pierzându-și cunoștința, își zise:”Mor...” Dar nu muri. Întredeschizând ochii, se văzu stând pe ceva de piatră. În jurul lui auzi un vuiet. Când deschise ochii în toată legea, își dădu seama că vuiește marea și, chiar mai mult decât atât, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cuvânt, șade chiar la capătul unui dig, deasupra lui se înalță un cer albastru sclipitor, iar îndărăt se așterne un oraș alb, așezat pe crestele unor munți.

Neștiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgâlțâiau de frică și porni spre țărm.

Pe dig, stătea un tip care fuma și scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac și încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsându-se în genunchi în fața fumătorului necunoscut, îl întrebă:
- Vă implor, spuneți-mi, ce oraș este ăsta ?
- Ei, asta-i, știi că ai haz ! dădu replica fumătorul fără suflet.
- Nu sunt beat, îl încredință cu glas răgușit Steopa, mi s-a întâmplat ceva, sunt bolnav...Unde mă aflu ? Ce oraș e aici ?
- Ei, Ialta, e bine ?...
Steopa oftă încetișor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului și-și pierdu cunoștința.