luni, 9 ianuarie 2012

KAFKA - JURNAL (fragment)






16 DECEMBRIE 1910

Nu voi mai părăsi jurnalul. Aici trebuie să mă fixez, căci numai aici o pot face.

Aș dori să explic sentimentul de fericire pe care-l simt câteodată, ca de pildă acum. Este, într-adevăr, ceva spumos, care mă cuprinde pe de-a-ntregul, cu un ușor fior de plăcere, și care îmi insuflă niște aptitudini de a căror existență mă pot convinge cu toată certitudinea în fiecare clipă, chiar și acum.

Hebbel laudă Umbrele de călătorie (roman de Justinus Kerner). ”
Nu prea există o operă ca asta și nimeni nu o cunoaște”

Strada singurătății (roman) de W.Fred. Cum de se scriu asemenea cărți ? Un om capabil de lucruri strașnice în proza scurtă își exersează aici talentul până la dimensiunile unui roman într-un mod atât de jalnic, încât ți se face rău, chiar dacă nu uiți să admiri energia consumată pentru maltratarea propriului talent.

Persecutarea personjelor secundare despre care citesc în romane, piese de teatru ș.a.m.d. Sentimentul de solidaritate pe care-l simt atunci ! În Fecioarele de la Bischofberg (comedie de Gerhart Hauptmann)- așa se intitulează ? - este vorba de două lenjerese care fac bucăți albiturile pentru o mireasă. Cum o duc cele două fete ? Unde locuiesc ele ? Ce trăsnaie au făcut ca să nu le fie permis accesul în piesă, ci să se înece pur și simplu afară, într-o ploaie torențială, stând în fața Arcei lui Noe, și să fie lăsate doar la sfârșit să-și lipească obrazul de un geam de la cabina comandantului, ca spectatorul de la parter să vadă acolo, pentru o clipă, un fel de umbră.


17 DECEMBRIE 1910

Zenon a răspuns astfel la întrebarea stăruitoare dacă nu cumva există un lucru aflat în repaus:”Da, în repaus este săgeata care zboară ”.

Dacă francezii ar fi germani din fire, cum ar mai fi admirați ei, abia atunci, de către germani !

Faptul că am înlăturat și am șters atâta, în realitate aproape tot ce am scris anul acesta, mă stânjenește în orice caz foarte mult și la scris. Este, într-adevăr, vorba despre o grămadă de lucruri, cam de cinci ori mai multe decât am scris eu vreodată, și chiar această masă atrage spre sine, smulgând de sub pana mea, tot ce scriu.


18 DECEMBRIE 1910

Faptul că las baltă scrisorile, fără să le desfac, ar putea fi explicat și mai temeinic, dacă n-ar fi mai presus de orice îndoială că doar slăbiciunea și lașitatea mea, care pregetă să desfacă o scrisoare la fel cum ar pregeta să deschidă ușa unei camere în care m-ar aștepta, poate deja nerăbdător, un om, constituie motivul pentru care las o vreme scrisorile nedeschise (chiar și pe cele care au probabil un conținut lipsit de importanță, așa cum este și cea de acum). Adică, presupunând că sunt un om meticulos, trebuie să încerc să prelungesc, pe cât posibil, tot ce e în legătură cu scrisoarea respectivă, așadar să o deschid alene, să o citesc încet, de mai multe ori, să chibzuiesc îndelung, să-i pregătesc trecerea pe curat, elaborând numeroase ciorne, iar în cele din urmă să ezit și înainte de a o expedia. Toate acestea stau în puterea mea, dar tocmai primirea neașteptată a scrisorii nu poate fi evitată. Atunci încetinesc și acest lucru într-un mod artificial: nu deschid mult timp scrisoarea, ea zace pe masă în fața mea, mi se oferă neîncetat, o primesc necontenit, dar nu o iau.

Spirit estetic.

SEARA, 11 ȘI JUMĂTATE. Mi-e mai limpede decât orice că sunt de-a dreptul pierdut, câtă vreme nu mă eliberez de munca mea de birou; este vorba doar despre faptul că nu mă înec, atâta timp cât pot să-mi țin capul așa de sus. Cât de greu are să fie acest lucru și ce energii vor trebui eliberate din mine se vădește chiar din faptul că astăzi nu mi-am respectat noul orar, de a sta la masa de scris între 8 și 11 seara, că nici în clipa de față nu consider asta o nenorocire prea mare și că am așternut pe hârtie aceste câteva rânduri doar pentru a ajunge mai degrabă în pat.


19 DECEMBRIE 1910

Am început să lucrez la birou. După-amiază la Max. Am citit puțin din jurnalul lui Goethe. Depărtarea în timp reține o viață mai liniștită, în vreme ce acest jurnal îi dă foc. Transparența tuturor întâmplărilor îl face misterios, așa cum grilajul unui parc ne neliniștește ochiul, când privim pajiștile întinse, dar ne impune, cu superioritate, respect. Tocmai sosește, pentru prima oară în vizită la noi, sora mea care s-a măritat. (Elli, sora cea mai mare a lui Kafka, se măritase pe 27 noiembrie 1910 cu Karl Hermann).

20 DECEMBRIE 1910

Ce pretext să invoc pentru remarca de ieri despre Goethe (care este aproape la fel de neadevărată ca și sentimentul descris de ea, întrucât cel real a fost alungat de soră-mea ?) Nici unul. Ce pretext să invoc că astăzi n-am scris nimic ? Nici unul. Mai ales că dispoziția mea nu este dintre cele mai proaste. Îmi sună neîncetat în urechi o chemare:”O, de-ai veni, justiție invizibilă !”

Pentru ca aceste pasaje neadevărate, care nu vor să iasă  din discuție pentru nimic în lume, să-mi dea în sfârșit pace, notez aici două dintre ele:

”Avea o respirație puternică: parcă suspina în legătură cu un vis în care nenorocirea este mai ușor de suportat decât în lumea noastră, astfel încât simpla respirație pare deja un suspin.”

”Acum îl îmbrățișez cu privirea la fel de nestânjenit cum te uiți la un mic joc de răbdare, despre care îți spui:< Ce contează că nu pot face ca biluțele să intre în cavitățile lor ? Doar totul este al meu, geamul, montura, biluțele și ce mai e înăuntru; pot vârî pur și simplu, în buzunar toată jucăria asta> ”


21 DECEMBRIE 1910

Ciudățenii din Faptele lui Alexandru cel Mare de Mihail Kuzmin:

”Un copil a cărui jumătate superioară era moartă, iar cea inferioară trăiește” ; ”cadavrul unui copil ale cărui piciorușe roșii se mișcă”;

”pe regii impuri Gog și Magog, care se hrăneau cu viermi și cu muște, el i-a gonit în crăpăturile unor stânci și i-a pecetluit până la sfârșitul lumii cu pecetea lui Solomon”;

”râuri de piatră, unde, în loc de apă, se rostogoleau vuind pietre, ce treceau pe lângă niște pâraie de nisip, care curgeau trei zile către sud și trei înspre nord ”;

”amazoanele, femei ce aveau sânul drept ars, părul scurt și încălțări bărbătești”;

”crocodili care, cu urina lor, prefăceau pomii în cenușă”.

Am fost la Baum (alături de Max Brod și Felix Weltdch, scriitorul Oskar Baum - 1883 / 1941 - care era orb, se număra printre cei mai apropiați prieteni ai lui Kafka. Ei se întâlneau regulat seara, când își citeau din creațiile lor, iar peste zii făceau uneori excursii în împrejurimile Pragăi) și am auzit lucruri atât de frumoase. Eu sunt la pământ, ca-ntotdeauna. Să ai sentimentul că ești legat de ceva, dar și sentimentul celălalt, că, dacă ai fi dezlegat, ar fi și mai rău.


22 DECEMBRIE 1910

Astăzi nu îndrăznesc nici măcar să-mi fac reproșuri. Invocația rostită în această zi goală ar avea un ecou oribil.


24 DECEMBRIE 1910

Acum m-am uitat mai atent la masa mea de scris și am înțeles că pe ea nu poate fi făcut nimic cum trebuie. Aici sunt împrăștiate atâtea lucruri, într-o dezordine fără seamăn și fără acea compatibilitate a lucrurilor neorânduite, care, de altminteri, te face să suporți orice dezordine; așa ceva era permis și în stalul vechilor teatre. Dar, ca din locurile unde se poate sta în picioare la teatru...


25 DECEMBRIE 1910

Din sertarul deschis sub fructieră (continuare din seara precedentă) ies la iveală broșuri, ziare vechi, cataloage, cărți poștale, scrisori, fie rupte, fie deschise și așezate sub formă de scară, iar aceste aspecte mizerabile strică totul. Unele persoane din stal, relativ impunătoare, fac tot ce pot, de parcă la teatru ar fi permis ca în sala de spectacol negustorul să-și pună în ordine registrele de comerț, dulgherul să bată cu ciocanul, ofițerul să-și agite sabia, preotul să îmbărbăteze inimile, savantul să încurajeze inteligența, iar politicianul, spiritul civic, ori ca îndrăgostiții să nu-și ascundă sentimentele ș.a.m.d. Doar pe biroul meu se afla oglinda pentru bărbierit, care e așezată vertical, așa cum te folosești de ea când te razi, peria de haine stă pe părul ei de porc pe postavul ce acoperă masa, portmoneul este deschis pentru cazul în care vreau să plătesc, din legătura de chei se ridică o cheie pregătită să se apuce de treabă și cravata a rămas parțial încolăcită în jurul gulerului pe care l-am scos. Sertarul imediat superior, care stă deschis și e deja strâmtorat de sertărașele laterale ale ornamentului de pe birou, care sunt închise însă, nu este decât un fel de debara, ca și cum balconul scund al sălii de spectacol, în fond, locul cel mai vizibil din tot teatrul, ar fi rezervat celui mai ordinar public: bătrânilor petrecăreți, la care mizeria lăuntrică răzbate treptat la suprafață, sau bădăranilor, care-și atârnă picioarele peste balustrada balconului; familiile care au atâția plozi, încât îi privești doar o clipă, fără a reuși să-i numeri, se instalează aici, aducând murdăria din bietele odăi ale copiilor  (în stal picură deja); în obscuritatea fundalului se află bolnavi incurabili, pe care din fericire, nu-i poți vedea decât dacă vreo rază de lumină ajunge până acolo ș.a.m.d. În acest sertar se găsesc hârtii vechi pe care le-aș fi aruncat de mult dacă aș fi avut un coș de gunoi, creioane cu vârful rupt, o cutie de chibrituri goală, un prespapier de la Karlsbad, o riglă a cărei muchie e ciobită mai rău decât o șosea cu hopuri, o mulțime de butoni de guler, niște lame de brici tocite (pentru care nu există loc pe pământ), agrafe pentru cravată și încă un prespapier greu, de fier. În sertarul de deasupra...

Jalnic, jalnic, și totuși bine intenționat. Este deja miezul nopții, dar, cum mi-am făcut somnul, aceasta ar fi o scuză doar în măsura în care n-aș fi scris absolut nimic în timpul zilei.Becul aprins, liniștea din casă, întunericul de afară, ultimele clipe de trezie îmi dau dreptul să scriu, fie și cele mai jalnice lucruri. Iar de acest drept profit degrabă. Așadar, așa sunt eu.