Ernest Miller Hemingway 1899 - 1961
Un om de acțiune și de atitudine, martor sau participant la cele mai importante evenimente ale timpului său, Hemingway s-a inspirat din ele în romanele sale, Adio arme (primul război mondial), Pentru cine bat clopotele (războiul civil din Spania).
Alte scrieri prezintă aventura (viața toreadorilor, vânătorile din Africa) drept modalitate de confruntare a omului cu sine însuși, de afirmare a demnității sale (Moarte în după-amiază, Zăpezile de pe Kilimanjaro, Scurta viață fericită a lui Francisc Macomber).
Semnificativă în acest sens este nuvela Bătrânul și marea.
Experiența de ziarist a influențat stilul literaturii lui Hemingway: concis, obiectiv, refuzând să creeze emoția în mod artificial.
Schițele și povestirile sale (Ucigași, Sat indian, Soldatul s-a întors acasă, O pisică în ploaie) sunt exemple în acest sens.
BĂTRÂNUL DE LÂNGĂ POD
Bătrânul cu ochelarii cu ramă de oțel și cu hainele pline de praf se odihnea pe marginea șoselei. Pe podul de vase de peste fluviu treceau căruțe și camiane, bărbați, femei și copii. Căruțele, trase de catâri, se opinteau urcând malul abrupt dinspre pod, și soldații le împingeau, trăgând de spițele roților. Camioanele urcau uruind și treceau înainte, în frunte, iar țăranii se târau pe drum, înotând în praf până la glezne. Numai bătrânul stătea nemișcat. Era prea obosit ca să meargă mai departe.
Avea misiunea de a trece podul, de a explora capul de pod din partea cealaltă și de a afla unde înaintase inamicul (acțiunea se petrece în timpul războiului civil din Spania 1936-1939). După ce mi-am făcut treaba, m-am întors. Pe pod nu mai treceau nici prea multe căruțe și nici prea mulți oameni, bătrânul însă era la locul lui.
- De unde vii ? l-am întrebat.
- Din San Carlos, îmi răspunse și zâmbi.
Era satul în care se născuse, și-i făcea plăcere să-i rostească numele, de aceea zâmbea.
- Aveam grijă de dobitoace, îmi explică el.
- Aha, am zis, neînțelegând prea bine ce vrea să spună.
- Da, spuse el, rămăsesem, știți, ca să am grijă de dobitoace. Am fost ultimul om care a părăsit San Carlos.
Nu arăta a cioban sau a văcar, și uitându-mă la hainele lui negre și pline de praf, la fața lui cenușie din cauza prafului și la ochelarii lui cu ramă de oțel l-am întrebat:
- Ce fel de dobitoace ?
- Felurite, spuse el, și clătină din cap. A trebuit să le las acolo.
Mă uitam cu atenție înspre pod și spre locurile acelea din Delta Ebrului, care seamănă atât de bine cu cele din Africa, și mă întrebam cât timp avea să treacă până vom da ochii cu inamicul, și stăteam tot timpul cu urechea la pândă, să deslușesc primele zgomote care să anunțe acel de-a pururi tainic lucru care se numește contactul cu dușmanul, și bătrânul tot acolo era.
- Ce fel de dobitoace aveai în grijă ? l-am întrebat.
- Trei cu toate, îmi explică el. Două capre și-o pisică; și în afară de ele, patru perechi de porumbei.
- Și a trebuit să le lași acolo ? l-am întrebat.
- Da. Din cauza artileriei. Căpitanul mi-a spus să plec, din cauza artileriei.
- Și n-ai pe nimeni ? l-am întrebat, uitându-mă la celălalt capăt al podului unde câteva căruțe se grăbeau să coboare malul povârnit.
- Pe nimeni, zise el, în afară de dobitoacele de care v-am vorbit. Pisica, desigur, n-o să pățească nimic. Pisicilor nu trebuie să le porți de grijă, dar nu știu ce-o să se întâmple cu celelalte.
- Ce politică faci ? l-am întrebat.
- Nu fac nici un fel de politică, spuse el. Am șaptezeci și șase de ani. Am făcut până aici doisprezece kilometri, și cred că mai departe nu mai pot merge.
- Nu-i prea bine să stai aici, i-am zis. Dac-ai putea, n-ar fi rău să mergi până la răscrucea dinspre Tortosa, unde-ai găsi niște camioane.
- O să mai stau puțin, și după aceea o să plec. Camioanele unde se duc ?
- Înspre Barcelona, i-am spus.
- Nu cunosc pe nimeni în locurile acelea, zise el, dar îți mulțumesc foarte mult. Îți mulțumesc încă o dată foarte mult.
Se uită la mine încurcat și obosit, și apoi, simțind nevoia să-și împartă necazurile cu cineva, îmi spuse:
- De pisică sunt sigur, n-am eu grijă. Pisicii nu trebuie să-i porți de grijă. Dar celelalte ? Dumneata ce crezi c-o să se întrâmple cu celelalte ?
- Ce să cred ? Probabil că n-o să pățească nimic.
- Crezi ?
- Și de ce nu ? i-am zis uitându-mă întruna spre celălalt mal, unde nu se mai vedea nici o căruță.
- Dar ce-o să facă în timpul bombardamenului de artilerie, din moment ce mie mi s-a spus să plec tocmai din cauza artileriei ?
- Ai lăsat deschis porumbarul ? l-am întrebat.
- Da.
- Atunci, porumbeii or să zboare.
- Da, desigur c-or să zboare. Dar celelalte ? Mai bine să nici nu mă gândesc ce-o să se întâmple cu celealte.
- Dacă te-ai odihnit, în locul dumitale aș pleca, l-am îndemnat. Hai scoală-te și încearcă să mergi.
- Mulțumesc, îmi spuse, și se ridică de jos, se clătină pe picioare și se așeză iar în praf. Aveam grijă de dobitoace, zise el posomorându-se, dar nu mai vorbea cu mine. Aveam doar grijă de dobitoace.
N-aveam ce să-i fac. Era duminica Paștilor, și fasciștii înaintau spre Ebru. O zi întunecată și cenușie, cu cerul acoperit, așa că avioanele lor nu ieșiseră. Acest lucru, precum și faptul că pisicile știu să-și poarte singure de grijă era singurul noroc pe care avea să-l mai aibă bătrânul
