duminică, 9 octombrie 2011

LEV NIKOLAEVICI TOLSTOI 1828 - 1910






Născut într-o familie din nobilimea rusă, Lev Tolstoi trăiește o copilărie luminoasă și o tinerețe aventuroasă, împărțită între studii literare și juridice, încercări de reformare a vieții țăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz și la Războiul Crimeei) și scriitoricească.

După căsătorie urmează o perioadă de viață de familie liniștită, care coincide cu crearea capodoperei sale
Război și pace.

În 1878 apare alt roman remarcabil,
Anna Karenina.

În ultima perioadă a vieții, Tolstoi trăiește o puternică criză morală, care îl face să renunțe la avere, să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni și să protesteze prin scris împotriva abuzurilor regimului țarist.

În această perioadă scrie romanul
Învierea și dramele Puterea întunericului și Cadavrul viu.









RĂZBOI ȘI PACE
(Voina i mir)
1867 - 1869

Romanul constituie o grandioasă frescă a istoriei și societății rusești din perioada 1805 - 1820.

Evenimentele istorice sunt războaiele purtate împotriva lui Napoleon, de la campania premergătoare bătăliei de la Austerlitz (1805) până la invadarea Rusiei de către francezi (1812), incendierea Moscovei și dezastruoasa retragere a invadatorilor.

Tolstoi își prezintă pe larg în roman, în pagini cu caracter teoretic, propria concepție asupra istoriei.

Dincolo de personajul colectiv - poporul rus - principala pondere în roman o deține soarta a trei familii aristocratice: Bolkonski, Rostov și Bezuhov.

Personalitate puternică, inteligent, voluntar, bine intenționat, dar sceptic, prințul Andrei Bolkonski trăiește fără un sens precis al existenței, în afara sentimentului datoriei, până în momentul în care, rănit la Austerlitz, are revelația unei naturi superioare faptelor omenești.

Rămas văduv și considerându-și viața încheiată, Andrei Bolkonski se va simți regenerat prin dragostea pentru Natașa.  Fata însă nu rezistă amânării cu un an a căsătoriei  (impusă de tatăl lui Andrei) și se îndrăgostește de ușuraticul Anatoli Kuraghin; fuga lor e zădărnicită, dar Andrei Bolkonski n-o va ierta decât pe patul de moarte, îngrijit cu devotament de ea.

Rănit la Borodino, Andrei moare cu seninătate, găsind sensul vieții în iubire, după ce plânsăse din compătimire față de rivalul său, care zăcea rănit alături de el.

Pierre Bezuhov este un alt personaj complex al romanului. Moștenitor al unei mari averi, voluminos, miop, neîndemnatic, cu o viață interioară bogată, naiv, nehotărât, incapabil de compromisuri, Pierre se face ecoul succesiv al concepțiilor epocii.

Căsătorit aproape fără voia lui cu frumoasa și frivola Helene, Pierre cunoaște numai decepții în viața de familie.

Încearcă să introducă pe moșiile sale reforme sociale, care rămân însă fără conținut.

Rămas în Moscova ocupată cu intenția de a-l asasina pe Napoleon, Pierre este arestat de către francezi și îl cunoaște în captivitate pe soldatul Platon Karataev, simbol al poporului rus.

Împăcarea lui Pierre cu sine însuși se realizează pe de o parte sub influența lui Platon Karataev și, pe de altă parte, prin dragotea duioasă pe care i-o poartă Natașei, care îi va deveni soție după moartea lui Andrei Bolkonski.









VOLUMUL al III-lea

Partea a III-a

Capitolul IV

În odaia cea mare a celei mai bune izbe din Fili, izba mujicului Andrei Sevastianov, la ceasurile două, se întruni consiliul. Bărbații, femeile și copiii din numeroasa familie a mujicului se înghesuiră în odăița întunecoasă de cealaltă parte a tindei. Numai nepoțica lui Andrei, Malașa, o fetiță de șase ani, pe care serenissimul, mângâind-o, o dăruise la ceai cu o bucățică de zahăr, rămăsese pe cuptor în încăperea cea mare. Malașa privea de pe cuptor, sfioasă și fericită, la chipurile, la uniformele și decorațiile generalilor care intrau unul după altul în izbă și se așezau pe lavițele late sub icoanele din colț. Singur moșul, cum îl numea în gândul ei Malașa pe Kutuzov, ședea de o parte, în umbra celuilalt colț, lângă cuptor.
Ședea cufundat, cu toată greutatea într-un jilț de campanie, suflând greu și potrivindu-și tot timpul gulerul tunicii, care, deși descheiat, parcă-l tot strângea de gât.Cei care intrau, se apropiau unul de altul, mai întâi de feldmareșal, care, unora le strângea mâna, altora le făcea semn din cap.Kaisarov, aghiotntul său, voi să dea la o parte perdeluța ferestrei din fața lui Kutuzov, dar el făcu supărat un semn cu mâna și Kaisarov înțelese că serenissimul  nu dorea să-i fie văzută fața.
   În jurul mesei țărănești, de molift, pe care zăceau grămadă hărți, planuri, creioane și hârtii, se adunase atâta lume încât ordonanțele fură  nevoite să mai aducă o laviță, pe care o puseră pe masă. Pe ea luară loc ultimii veniți. Ermolov, Kaisarov și Toll.  Chiar sub icoane, în capul mesei, ședea, cu Crucea Sfântul Gheorghe la gât, cu fruntea lui înaltă ce i se împreuna cu creștetul pleșuv și cu chipul lui de o paloare bolnăvicioasă, Barclay de Tolly. Erau două zile de când îl chinuiau frigurile și chiar în clipa aceea îl scuturau și îi dădeau dureri. Alături de el ședea Uvarov care, cu glas scăzut (așa cum vorbeau toți), cu gesturi iuți, îi spunea ceva lui Barclay. Dohturov, mic și rotofei, cu sprâncenele ridicate și cu mâinile pe pântece, asculta atent. De cealaltă parte ședea contele Osterman-Tolstoi, care părea adâncit în gânduri. Raevski, care avea un aer nerăbdător, își răsucea mereu, cu un gest care-i devenise deprindere, părul negru de pe tâmple, uitându-se când la Kutuzov, când la ușa de la intrare. Chipul blând, puternic și frumos al lui Konovnițîn era luminat de un  zâmbet șiret și delicat. Întâlnise privirea Malașei și îi făcea din ochi semne care o îmbiau pe fetiță să zâmbească.
      Toți îl așteptau pe Benigsen , care își sfârșea prânzul gustos, sub pretextul unei noi inspectări a pozițiilor. Așteptarea se prelungi de la patru până la șase, și în toată vremea aceasta se discută încet, în grupuri separate, fără să se înceapă consfătuirea propriu-zisă.








Numai după ce intră în izbă Benigsen, Kutuzov își trase, din colțul săi, jilțul până aproape de masă, dar în așa fel încât să nu-i bată în față lumânările puse pe masă.

Benigsen deschise consiliul cu întrebarea: ”Să părăsim fără luptă sfânta și vechea capitală a Rusiei sau s-o apărăm ?” Urmă o tăcere îndelungată și generală. Toate chipurile se posomorâră și, în liniștea aceasta,  se auzea doar răsuflarea grea și tusea lui Kutuzov, tuse ce trăda supărare. Ochii tuturor erau îndreptați asupra lui. Malașa se uita tot la moș. Era mai aproape decât toți de dânsul și văzu cum i se încrețise fața: parc-ar fi fost gata să plângă. Dar numai pentru puțină vreme.
- Sfânta și vechea capitală a Rusiei ! - rosti el deodată, repetând supărat vorbele lui Benigsen și arătând prin asta nota falsă a acestor cuvinte. - Dați-mi voie să vă spun, Luminăția voastră, că întrebarea n-are rost pentru un rus. (Și își aplecă trupul înainte) E o întrebare care nu se  poate pune; asemenea întrebare n-are nici un sens. Problema pentu care i-am poftit pe acești domni să se adune aici este o problemă militară. Chestiunea este următoarea: ”Salvarea Rusiei este în armată. Este mai folositor să riscăm a pierde armata și Moscova, primind lupta, sau să predăm Moscova fără luptă ? Iată asupra cărei întrebări vreau să vă cunosc părerea”. (Și se lasă pe spătarul jilțului).
Începu dezbaterea. Benigsen nu considera încă jocul cu totul pierdut. De acord cu Barclay și cu ceilalți asupra imposibilității de a primi o luptă defensivă la Fili, el, pătruns de patriotismul rus și de dragoste pentru Moscova, propunea să fie trecute, în noaptea aceea, armatele din flancul drept în flancul stâng și să fie atacat a doua zi flancul drept al francezilor. Părerile se împărțiră; începură să se certe, unii susținându-l, alții împotrivindu-i-se. Ermolov, Dohturov și Raevski erau de aceeași părere cu Benigsen. Împinși fie de sentimentul necesității jertfelor înainte de predarea capitalei, fie de alte socoteli, personale, generalii acești parcă nu înțelegeau că acest consiliu nu putea schimba cursul inevitabil al evenimentelor și că Moscova era ca și părăsită, de pe acum. Ceilalți generali înțeleseră asta și, lăsând la o parte discuția despre Moscova, vorbiră doar de direcția pe care, în retragerea ei, urma să o ia armata. Malașa, care era numai ochi la tot ce se petrecea în odaie, înțelegea altminteri tâlcul acestui consiliu. Ei i se părea că era vorba doar de o luptă personală între ”moș” și ”lungan”, cum îl numise ea pe Benigsen. Îi vedea cum se înfurie când vorbesc unul cu altul și, în sufletul ei, ținea partea moșului. Pe la jumătatea dicuției, ea prinse privirea iute și vicleană pe care moșul i-o aruncase lui Benigsen și, după asta, spre bucuria ei, observă că moșul, spunându-i ceva lunganului, îl doborâse: Benigsen se înroșise deodată și începuse să se plimbe, scos din fire, prin odaie. Cuvintele care-l necăjiseră până într-atâta pe Benigsen exprimau calm și domol părerea lui Kutuzov despre avantajele și dezavantajele propunerii lui Benigsen, referitoare la transferarea trupelor - în cursul nopții - din flancul drept în cel stâng, în vederea atacării flancului drept al francezilor.







- Eu, domnilor, - zise Kutuzov, - nu pot aproba planul contelui. Mișcările de trupe la mică distanță de inamic sunt întotdeauna periculoase și istoria militară confirmă acest lucru. Așa, bunăoară, iată...(Kutuzov părea adâncit în gânduri, căutându-și exemplul, și se uita la Benigsen cu o privire luminoasă, naivă). Da, iată să luăm chiar bătălia de la friedland, de care, pe cât cred eu, contele își aduce bine aminte; această bătălie...n-a fost tocmai reușită, doar din pricină că poziția trupelor noastre s-a schimbat la prea mare apropiere de inamic...- Urmară câteva clipe de tăcere, care li se părură tuturor nesfârșit de lungi.

Dezbaterile fură reluate, dar pauzele deveneau tot mai dese și  pricepură toți că nu mai au ce-și spune. În răstimpul uneia din aceste pauze Kutuzov oftă din greu, ca și cum s-ar fi pregătit să vorbească. Toți își întoarseră privirile spre dânsul.

-Eh, bien, messieurs ! Je vois que c'est moi qui payerai les pots casses ! - zise el și, ridicându-se încetișor, se apropie de masă. - Domnilor, v-am ascultat părerile. Unii nu vor fi de acord cu mine. Dar eu (se opri o clipă), cu puterea încredințată de suveran și de patrie, eu ordon retragerea !

După asta, generalii începură să se împrăștie, cu precauția tăcută și solemnă cu care se împrăștie lumea după o înmormântare.
   Unii din generali se apropiau de comandantul suprem și, cu glas scăzut, cu totul pe alt ton decât atunci când luaseră cuvântul în consiliu, îi raportau câte ceva.

Malașa, care era demult așteptată la cină, se dădu cu băgare de seamă jos de pe polată, pe la spate, punându-și unul câte unul piciorușele goale pe prichiciul și, strecurându-se printre picioarele generalilor, o zbughi pe ușă afară.
După ce dădu drumul generalilor, Kutuzov rămase multă vreme singur, cu coatele pe masă, cu gândul tot la aceeași groaznică întrebare:”Când, când oare s-a hotărât, la urma urmi, părăsirea Moscovei ? Când s-a săvârșit faptul care a provocat această hotărâre și cine-i vinovat de asta ?”

- La asta, la asta nu m-am așteptat, - îi spuse el lui Schneider, un aghiotant de-al său, care veni la el noaptea târziu, - la asta nu m-am așteptat ! Asta nu mi-a putut trece prin cap !
- Aveți nevoie de odihnă, serenissime, - spuse Schneider...
- Dar nu se poate ! Or să mănânce și ei carne de cal, ca și turcii ! - strigă, fără să răspundă, Kutuzov, lovind în masă cu pumnul puhav. -Or să mănânce și ei, numai să...