luni, 26 septembrie 2011

HONORE DE BALZAC 1799 - 1850



Născut la Tours, într-o familie burgheză, Balzac renunță la cariera juridică, pe care o începuse la Paris, după studii de drept, pentru a se consacra literaturii.

Din 1829 când publică primul roman semnat cu numele său și până la sfârșitul vieții, biografia lui Balzac se confundă cu opera.

Cu o extraordinară putere de muncă Balzac scrie un mare număr de romane grupate în
ciclul Comedia umană, care conține trei părți: Studii de moravuri, Studii filozofice și Studii analitice.

Cea mai importantă dintre aceste părți este
Studii de moravuri, subîmpărțită la rândul ei: Scene din viața privată (Gobseck, Moș Goriot), Scene din viața de provincie (Eugenie Grandet, Iluzii pierdute), Scene din viața pariziană (Măreția și decadența lui CesarBirotteau), Scene din viața politică (O afacere tenebroasă), Scene din viața militară (Șuanii), Scene din viața de la țară (Țăranii, Medicul de țară).

Balzac se vrea istoricul moravurilor, pictorul societății contemporane lui, tinzând (și reușind) să facă, prin cele aproape
2.000. de personaje, concurență stării civile.










MOȘ  GORIOT (Le pere Goriot)
                 1834

Romanul reprezintă cheia de boltă a ciclului Comedia umană, deoarece, o dată cu scrierea lui, Balzac a avur ideea circulației personajelor prin  romanele ciclului.

La pensiunea Vauquer, Eugene de Rastignac, tânăr provincial ambițios venit la paris pentru a pătrunde în înalta societate, face cunoștință cu Moș Goriot, un bătrân care s-a lipsit de întregul avut pentru a-și face fericite fiicele, dintre care una este măritată cu un aristocrat  (Anastasie de Rostaud) și alta cu un bancher (Delphine de Nucingen).

Cele două fiice ingrate își lasă tatăl să moară în mizerie, vegheat doar de Rastignac.

La aceeași pensiune, tânărul provincial îl cunoaște pe Vautrin, un personaj misterios, cinic, dușman al societății, care îl îndrumă pe Rastignac cum să parvină.

În final, Vautrin este arestat ca ocnaș evadat, iar Rastignac, pătruns în înalta societate prin intermediul Delphine-ei de Nucingen, al cărei amant devine, îi aruncă Parisului sfidarea: ”Și acum între noi doi”.

Am ales fragmentul agoniei și în final al morții bătrânului Goriot.









Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrânului, oprindu-se pe pleoapele roșietice, fără a luneca mai jos.

- Ah, dacă aș fi bogat, dacă mi-aș fi păstrat averea, dacă nu le-aș fi dat-o lor, amândouă ar fi aici și mi-ar linge obrajii cu sărutările lor ! Aș fi locuit într-un palat, aș fi avut odăi frumoase, servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plâns în hohot cu bărbații și cu bărbații și cu copiii lor ! Aș fi avut toate bucuriile astea. dar nu mai am nimic. Banul îți dă tot. Îți dă chiar și pe propriile tale fete. Oh, banii mei unde sunt acuma ? Dacă aș avea comori de lăsat, m-ar obloji; le-aș auzi, le-aș vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc și mai mult părăsirea și mizeria în care mă aflu ! Când un nenorocit e iubit, el știe cel puțin că e iubit cu adevărat. Nu, aș vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aș putea vedea. Dar, zău, cine poate ști ? Amândouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi și ele pe mine. Un tată trebuie să fie îtotdeauna bogat, trebuie să-și țină copiii în frâu, ca pe niște cai nărăvași. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabile !

Își încoronează așa cum se cuvine purtarea pe care  au avut-o față de mine în acești zece ani din urmă. Dacă ai ști cum mă răsfățau îndată după ce se măritaseră ! (Oh, ce crud martiriu sufăr !) Le  dăduse, fiecăreia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci și nu puteau nici ele, nici bărbații lor să se poarte rău cu mine. Mă primeau în casele lor:

”Tată bun încoace, tată drag încolo ”. Mă așteptau la masă în fiecare zi. Cinam cu bărbații lor, care îmi dădeau toată cinstea cuvenită. treceam drept un om care mai are oarece avere. De ce ? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care dă câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie să te porți bine. Și mă răsfățau, dar pentru averea mea.







Lumea nu-i frumoasă deloc. Am văzut-o prea bine. Mă duceau cu trăsura la teatru, iar în serile când primeau musafiri, ședeam și eu cu ei, cât îmi plăcea. Pe scurt, spuneau deschis că sunt fetele mele și mărturiseau fără ocol că eu sunt tatăl lor. Ehei, mi-am păstrat istețimea și nu mi-a scăpat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau făcute cu dibăcie și-mi sfâșiau inima. Vedeam bine că sunt  prefăcătorii, dar boala era fără leac. La masa lor nu mă simțeam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu știam să vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul din domnișorii aceia întreba pe ginerii mei ”Cine e domnul”, ”E babacu, cu punga doldora, om bogat”, ”Eh, drace !” răspundea celălalt, și toți mă priveau cu respectul datorat banului. Dacă uneori îi stânjeneam oarecum, îmi răscumpăram din plin păcatele. De altfel, cine e desăvârșit ? (Tot capul mi-e o rană !). În clipa asta, iubite domnule Eugene, trec prin chinurile morții; și totuși, toată suferința de-acum nu-i nimic pe lângă durerea pricinuită de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a făcut să înțeleg că spusesem o prostie, din pricina căreia se simțea umilită: privirea aceea mi-a străpuns inima. Aș fi vrut să știu toate lucrurile din lume; dar ceea ce știam bine era numai că sunt un om de prisos pe suprafața pământului. A doua zi, ca să aflu o mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iată că și la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am știut ce să fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrăzneam să mă duc la ele.

Și iată-mă la poarta fetelor mele.Dumnezeule, de vreme ce știi mizeriile și suferințele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbâtrânit, m-au ucis, m-au schimbat, m-au albit, pentru ce mă fac să sufăr și astăzi ? Am ispășit din plin păcatul de a le fi iubit fără mîsură. Iar ele s-au  răzbunat din plin de dragostea mea și m-au torturat ca niște călăi. Ce proști sunt părinții ! Le iubeam atât de mult, că m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot. Amândouă aveau nevoie de felurite lucruri, de găteli; cameristele lor îmi dădeau de știre, iar eu le dăruiam ceea ce râvneau, ca să fiu bine primit în casele lor !




Cu toate acestea, mi-au dat câteva mici lecții de bună purtare în societatea înaltă. Oh, își pierduseră răbdarea ! Începuseră a se rușina cu mine. Așa pățești dacă te-apuci să-ți crești bine copiii. Eu nu mai eram însă la vârsta învățăturii. (Doamne, ce dureri cumplite ! Medicii ! Dacă mi-ar deschide capul, n-aș mai suferi atâta). Fetele mele, fetele mele ! Anastasie, Delphine ! Vreau să le văd. Trimite jandarmii să le caute și să le-aducă aici cu forța ! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez ! Țara va pieri dacă părinții vor ajunge să fie călcați în picioare. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiază pe paternitate, și totul se va prăbuși când copiii nu-și vor mai iubi părinții. Oh, dacă le-aș putea vedea, dacă le-aș putea auzi ! Să-mi spună orice, numai să le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni spune-le să nu se uite cu nepăsare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugene, dumneata nu știi ce înseamnă să vezi că o privire de aur se schimbă dintr-o dată în plumb cenușiu. De când ochii lor nu s-au mai aplecat asupra-mi cu strălucirea lor de odinioară, viața mea a fost o iarnă fără de sfârșit; n-am avut altă hrană decât mâhnirea, și cu ea m-am îndestulat din plin ! Jignire și umilință, asta a fost viața mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghițit cu nesaț toate înfruntările, pentru că printre ele îmi vindeau și câte un biet căpățel de înjositoare bucurie. Un tată să ajungă să-și vadă fiicele pe furiș ! Le-am dăruit viața mea, întreagă, și ele nu-mi dăruiesc astăzi nici măcar un singur ceas ! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt că mor, dar ele nu vin să-mi ușureze agonia. Pesemne că nu știu ce înseamnă să calci în picioare cadavrul tatălui tău ! Dar e un Dumnezeu în cer, și el ne răzbună, împotriva voinței noastre, pe noi părinții. Oh, au să vină ! Veniți, dragele mele, veniți să-mi dați un sărut, sărutul cel din urmă, împărtășania tatălui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune că v-ați purtat cu el ca niște fiice bune, care vă va apăra ! La urma urmei, voi n-aveți nici o vină. N-au nici o vină, pietene ! S-o spui tuturor să nu le necăjească nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am greșit; eu le-am învățat să ă calce în picioare.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - - - - - -





Totuși, în clipa în care așezau sicriul în dric sosiră două treăsuri cu blazon, dar goale; una a contelui de Restaud, calaltă a baronului de Nucingen, și amândouă însoțiră convoiul până la Pere - Lachaise. La ceasul șase, trupul lui Moș Goriot fu coborât în groapă, în jurul căreia se aflau numai vizitiii fiicelor sale, care se grăbiră să plece împreună cu preotul îndată ce fu rostită întru odihna bătrânului scurta rugăciue plătită cu banii studentului.
Cei doi gropari svârliră câteva lopeți de pământ deasupra coșciugului ca să-l acopere; apoi, îndreptându-se din șale, unul dintre ei ceru lui Rastignac bacșișul cuvenit. Eugene, căută în pungă, și, negăsind nimic, fu silit să împrumute un franc de la Christophe. Faptul acest, atât de neînsemnat în sine, răscoli în sufletul lui Rastignac o dezlănșuire de amară tristețe.

Lumina se împuținase. Amurgul jilav îi întărâta nervii. Cu ochii ațintiți aspra gropii, Rastignac înmormântă în adâncul ei  ce din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una din acele lacrimi care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului. Cu brațele încrucișate, privea norii.
Și, văzându-l așa, Christophe îl părăsi.

Rămas singur, Rastignac făcu câțiva pași prin cimitir; în sus se zări Parisul, cu toate întortochelile lui de ulițe, culcat de-a lungul celor două maluri ale Senei, în care prindeau a scânteia cele dintâi lumini. Ochii lui cuprinseră aproape cu un fel de nesaț spațiul dintre coloana din Piața Vendome și Domul Invalizilor, unde trăia acea înaltă societate în care se străduise să răzbată. Aruncând asupra acestui stup ce zumzăia o privire care părea că-i pompează toată mierea, rosti aceste amenințătoare cuvinte:

- Între noi doi, acum !

Și ca un prim act de provocare zvârlit acestei lumi, Rastignac se duse să ia masa în acea seară la doamna de Nucingen.